Cartea Sculeni – Moscova – Amur (Iaşi: PIM, 2019) mi-a oferit prilejul şi bucuria de a-l cunoaşte pe Ştefan Susai scriitorul. Mare mi-a fost şi mirarea să descopăr, mai ales într-un timp aflat în plin şi vertiginos proces de globalizare, un scriitor, şi încă unul făcând parte din generaţia tânără, preocupat de universul rural, de sat sau, mai precis, de ceea ce a mai rămas din satul nostru azi. Ştefan Susai este un fel de explorator al civilizaţiei rurale, un fel de căutător de comori ascunse, un căutător al unui Paradis pierdut. Fiindcă miza cărţii tocmai aceasta este: să readucă în actualitate imaginea satului de altădată, cu mirosurile sale specifice, din fiecare anotimp, de „fum de cărbune şi frunze arse“, de „gaz lampant“, de „benzină de 92 nearsă şi motorină proastă“, de „lumânări de ceară şi candele“, de „carne friptă şi mămăligă arsă“, de „mahorcă“, de „transpiraţie“, de „bălegar“, de „gutui fierte“, de „murături“, de „pâine coaptă“, de „vin“ etc., imaginea ţăranului autentic, viguros, harnic, cel care „e omul acela simplu./ Aşa cum erau Adam şi Eva înainte să fie izgoniţi din Rai“, cel „care a lucrat cu mâinile pământul până la orizont“, cel pentru care „Raiul e şi satul lui“, iar „casa, ograda plină cu copchii şi muierea sunt lumea lui“. Autorul ne îndeamnă să păstrăm/conservăm ceea ce mai găseşte el însuşi, pribeag prin localităţile rurale, ce mai putem găsi noi, ce a mai rămas în general dintr-o lume pe cale să apună.
Ţin să menţionez în mod special faptul că această carte a avut asupra mea, ca cititor, un impact emoţional deosebit, răscolindu-mi amintirile şi declanşându-mi nostalgiile în sensul că m-a dus, imaginar, în copilăria şi adolescenţa mea, în satul meu de baştină. Mi-a amintit de mirosurile satului meu, de oamenii lui, consătenii mei buni, de clubul de acolo, de staţia de autobuz cu pereţii din mozaic, de bibliotecă şi nu numai.
Aş vrea să cred că oricare cititor se va regăsi în poemele incluse aici, căci, scriind despre Sculeni, Ştefan Susai scrie, de fapt, despre toate satele, despre satul fiecăruia dintre noi, despre ţăranii noştri, ai tuturora. Autorul pune degetul pe rană, developând, cu amărăciune, imaginea dezolantă a satelor din ziua de azi, care, afectate de urbanizare şi globalizare, rămân tot mai sărăcite şi depopulate, transformându-se într-un fel de amintiri „în alb şi negru“. Actualmente, în satele noastre putem vedea tot mai multe case pustiite, în care, pe pereţi, au mai rămas doar icoanele, cu ogrăzi prin care şuieră vântul, cu mere şi nuci căzute pe jos şi pe care „nu are cine să le mai adune“, cu struguri care „aşteaptă să fie strânşi,/ dar stăpânii casei nu mai trăiesc“, cu biblioteci din care au fost decontate şi duse undeva cărţile, căci nu mai are cine să le citească. De-a dreptul tulburător e poemul Catalogul sufletelor moarte, pe care nu pot să nu-l citez integral: „Cuvintele chirilice şi latine zăceau moarte între copertele cărţilor îngălbenite./ Mii de volume pline de praf îşi dormeau somnul de veci pe rafturi şi pe podea./ Rafturile arătau ca un imens columbar, iar cărţile păreau urne cu cenuşă.// Lumina pătrundea pieziş prin geamurile sparte. Particulele de praf străluceau./ Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Ribakov, Maiakovski, Kataev, Creangă, Eminescu./ Numele autorilor puteau fi citite pe cotoarele cărţilor.// Biblioteca sătească devenise un cimitir al cuvintelor necitite şi nerostite./ Un cimitir în care nu mai intra nimeni. Nici de Înviere şi nici de Paştele Blajinilor./ Cuvinte precum „copil“, „cititor“, „carte“, „autor“, „bibliotecă“, „sat“, „viitor“ erau moarte.// Fosta bibliotecară se căzni să deschidă uşa închisă cu mulţi ani în urmă./ O comisie de la Chişinău cerea ca toate cărţile să fie date la topit./ Titlurile şi numele autorilor trebuiau trecute într-un registru./ Un fel de pomelnic înainte de topire./ A fost nevoie de o săptămână./ Apoi, un camion GAZ a dus cărţile la Chişinău./ În fosta bibliotecă a rămas pe masa plină de praf doar registrul cu numele autorilor şi titlurile./ Un dicţionar al sufletelor moarte.“
Autorul caută, cum spuneam mai sus, urmele civilizaţiei rurale, rămăşiţele unui Paradis pierdut. Le mai găseşte, dar multe din ele, depozitate „în cutii – morminte ce se cer deschise“, se află în podurile caselor, în mansarde pe care le percepe ca pe „un imens cimitir al unei lumi care apune“.
Cartea este ilustrată cu desene pe tematică rurală ale elevilor de la Şcoala de Arte din Sculeni, câştigând astfel o „încărcătură deopotrivă emoţională şi simbolică“ (Nina Corcinschi). Decizia lui Ştefan Susai de a-i avea în calitate de coautori pe aceşti copii e un gest de toată admiraţia. Şi un semn că nu e totul pierdut, că mai există o speranţă de recuperare a universului rural cu toată frumuseţea şi bogăţiile sale.
Galina Aniţoi
