VI. Croazieră pe Mediterana
Am vizitat Italia de multe ori (Toscana mi-a rămas pentru totdeauna în suflet), dar de fiecare dată mă gîndeam, cu un fel de nostalgie imemorială izvorînd din legende şi informaţii disparate, la însorita, uscata şi aspra Sicilia. Nu avusesem timp pentru documentare şi din amintiri puteam să spun că e cea mai mare insulă din Mediterana, în care se află vulcanul Etna. Ştiam că are capitala la Palermo, oraş cu rezonanţă exotică livrescă, venind din lecturile copilăriei, acel faimos roman poliţist al lui Vintilă Corbul – Moarte şi portocale la Palermo. Pe lîngă toate astea, denumirea insulei se asociază în mentalul colectiv cu Mafia. Una peste alta, din multe şi felurite motive, insula atrage turiştii ca un magnet.
Acum, cînd redactez cu destulă întîrziere acest jurnal (între timp a apărut romanul Măştile exilului şi am fost nevoit să mă ocup de lansări, promovare etc.), din notele consemnate în carnet de-a lungul drumului şi după o sumară documentare pe internet, pot da cîteva informaţii generale despre insulă. Sicilia are o suprafaţă de 25.700 kmp. şi 5,1 milioane de locuitori. Are formă triunghiulară, iar simbolul ei, pe care-l întîlnim pe stemă şi pe drapel, este triskelionul, o figură pe care toţi ne-o amintim nu ştim de unde, formată din trei picioare alergînd unul după celălalt, simbolizînd, din cîte se spune, continuitatea. Figura se compune şi din trei spice de grîu, pentru că pe vremea romanilor Sicilia era considerată grînarul imperiului. În centrul imaginii se află capul Meduzei, gorgona avînd pe cap şerpi vii în loc de păr şi care prefăcea în stană de piatră pe oricine privea adînc în ochii ei. Nu ştiu ce simbolizează capul acesta, probabil încerca să ţină la distanţă valurile de cotropitori care s-au perindat pe aici de-a lungul secolelor (fenicieni, cartaginezi şi greci, romani, bizantini şi arabi, urmaţi de normanzi, germani, francezi şi spanioli etc., pentru ca în 1860, după expediţia lui Garibaldi, Sicilia să se alăture Italiei). În prezent Sicilia are statut de regiune autonomă în cadrul Italiei.
Referitor la climă, senzaţia pe care o ai de cum ai pus piciorul aici şi pe care ţi-o întăreşti zi de zi este aceea de climă aridă. Plouă rareori şi degeaba. Pămîntul rămîne uscat, semi-deşertic. Vreo jumătate de an (aprilie – noiembrie) temperaturile sînt de peste 20 grade Celsius, însă în toiul verii devin sufocante. Ceea ce Lampedusa descrie plastic: „…această climă care impune şase luni de temperatură de patruzeci de grade ; (…) de şase ori treizeci de zile de soare care atîrnă greu deasupra capetelor noastre; această vară a noastră, lungă şi grea ca iarna rusească….“ (Ghepardul, 1958).
Sicilienii produc în aceste condiţii cereale, măsline, citrice (portocalele roşii sînt celebre), smochine, fistic, migdale, struguri, legume (fasole, vinete, anghinare etc.), dar şi specialităţi celebre de brînză (provola, ricotta etc.).
În Sicilia s-au născut Luigi Pirandello, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1934, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul romanului Ghepardul, Salvatore Quasimodo, celebrul poet laureat la Premiului Nobel, în 1959, cunoscuţii scriitori ElioVittorini, Leonardo Sciascia, Vincenzo Consolo ş.a.
17.08.2014 –
Revenind la jurnal, în prima parte a zilei de 17.08.2014 A.D., avionul în care ne aflam a aterizat pe Aeroportul Catania-Fontanarossa. Nu mi-am notat ora, asta însemnînd o pierdere colosală pentru generaţiile viitoare. Am consemnat doar că, la scurt timp după aterizare, urcăm într-un autocar spre Taormina. Ceasul meu arată 11.50, deci aici e ora 10:50 (ora Italiei).
Drumul spre Taormina este aglomerat duminica şi înaintăm greu. Ghizii ne informează că orăşelul avea, în 2011, aprox. 11.000 de locuitori. Se spune că Truman Capote ar fi scris aici un eseu despre Fontana de Taormina, însă nu am alte date. Păcat. Din depărtare, localitatea se vede deasupra mării, în trepte. Urcăm pe o şosea în serpentine, parte fiind suspendată pe piloni.
Din depărtare, Taormina se înfăţişează ca un oraş medieval cocoţat pe stînci, pentru ca, apropiindu-te şi coborînd din autocar, să descoperi vegetaţia luxuriantă, palmieri, lămîi şi portocali ce apar printre zidurile de piatră, străzile înguste şi abrupte peste care se revarsă flori din balcoane şi ferestre, totul învăluit într-o climă blîndă. Oraşul este aşezat pe o terasă a Muntelui Tauro, oferind o panoramă superbă de la peste 200 m înălţime spre Marea Ionică, dar şi înspre negurosul şi imprevizibilul vulcan Etna.
Descopăr în carneţel o consemnare seacă: Scriitorii (Goethe, D.H. Lawrence ş.a.) au preamărit Taormina. E o notă preluată probabil din gura vreunui ghid sau din vreo reclamă, cum procedează turiştii sîrguincioşi, ce vor să pozeze în reporteri ai unor prestigioase cotidiene sau în celebri scriitori aflaţi sub acoperire. Cîteva luni mai tîrziu, aveam să descopăr că, într-adevăr, Goethe a trecut pe aici în 1787, lăsînd mărturie despre toate astea în lucrarea sa – Călătoria în Italia. Acest domn, ca şi Leonardo şi alţi cîţiva sînt o adevărată pacoste pentru scriitorii din ziua de astăzi, pentru că, fără să aibă stare şi avînd permanent pana şi călimara cu cerneală la îndemînă, au consemnat tot ce le trecea prin cap despre oamenii şi despre locurile prin care s-au perindat, încît e greu să mai găseşti ceva despre care să nu fi scris ei mai înainte.
În fine, n-am de gînd să mă las descurajat de faima lor şi, cu perfidie, de la secole distanţă, le arunc mănuşa la picioare şi îmi continui jurnalul. Deci să pornim, per pedesapostolorum, spre cel mai important obiectiv al oraşului – Teatrul grec (Teatro Greco).N-am încotro şi, iată, mă văd nevoit deja să apelez la acelaşi Iohann Wolfgang von Goethe care, în scrierea amintită, califica amplasarea edificiului drept „cea mai desăvîrşită opera de artă a omului şi a naturii.“ Încercînd să transform handicapul timp într-un avantaj de care nu putea să beneficieze la vremea sa Goethe, acum pot consemna că acest teatru, clădit în epoca elenistă (sec. III î.e.n.), reclădit şi mărit de romani un secol mai tîrziu, şi restaurat la finele anilor 1800, are o acustică desăvîrşită, fiind şi azi locul de desfăşurare al multor spectacole. De pe înălţimea teraselor se văd golful şi marea albastră, iar la orizont fumegă vulcanul Etna. E aici chipul măreţiei şi mă văd silit să-i dau dreptate domnului Goethe! Jos, la picioarele amfiteatrului, se află scena şi încăperile din cărămidă roşiatică în care se pregăteau actorii pentru spectacol. Ce trecut măreţ, îmi şoptesc în barbă, încercînd să-mi reprim abominabila ispită de a face comparaţii. Din păcate, am uitat aparatul de fotografiat în autocar şi nu am cum face poze.
Mă smulg din admiraţie şi pornesc pe stradă pînă în Piaţa Vittorio Emanuele al II-lea, unde descopăr Palatul Corvaja, un edificiu din sec. XV, cu un orologiu fixat sus şi creneluri deasupra zidului median, mult mai înalt decît restul clădirii, prin care se pătrunde în interior printr-o poartă cu arcadă. În stînga palatului, se găseşte Biserica Santa Caterina d’Alessandria. E un edificiu baroc, în spatele căruia descoperi ruinele unui teatru roman.
De aici se merge pe Corso Umberto I (Calea Umberto I), o pitorească stradă pietonală care se întinde pînă la poarta Catania. În Piaţa Domului,se află Domul San Nicolo, construit în sec. al XIII-lea şi refăcut mai tîrziu, cu două portaluri laterale şi creneluri, dar şi o fîntînă cu simbolul oraşului, fiinţă fabuloasă, androgină, dacă pot spune astfel, jumătate femeie, jumătate taur. Reţin că am făcut poze apoi în faţa Palatului municipal (sec. al XVII-lea) şi a Palatului ducilor di Santo Stefano, cu arcadele ferestrelor sale.
După-amiază ne întoarcem în Catania cu autocarul. După ce ne-am cazat la un hotel de 3*, seara, am ieşit în oraş şi m-am aprovizionat cu apă, bere şi peşte prăjit. La întoarcere, L. a observat că televizorul are un decodor care îţi dă posibilitatea să prinzi posturi din întreaga lume. Cu bucurie, am descoperit şi Pro TV Internaţional.
18.08.2014 –
Zi de plajă în Catania. Plecăm dis-de dimineaţă la Plaja LidoAzzurro cu un taxi. E ceva distanţă, iar preţul pare cam pipărat (25 euro). Ne consolăm rapid, pentru că nisipul este foarte fin. Am mai întîlnit aşa ceva în faimoasa staţiune Phuket din Thailanda. Înot cu voluptate, mă avînt în larg (vorba vine, dincolo de geamandură) şi, mai tîrziu, realizez că pielea de pe umeri şi piept mă ustură. Chiar mi s-a înroşit şi nu înţeleg ce se întîmplă. Scrutez apa prin ochelarii de înot şi-mi dau seama că dincolo de geamanduri, unde este mai puţină agitaţie, sînt meduze. Astea deci mă urzică. E un război disproporţionat, pentru că n-am cum să mă apăr de aceste vietăţi gelatinoase. Mă văd nevoit să mă trag mai spre mal, deşi îmi place să mă scufund la doi-trei metri adîncime, pînă cînd încep să mă doară timpanele. Cum mă uit spre ţărm, în dreapta văd vulcanul Etna care fumegă continuu.
Ne întoarcem la hotel pe jos, gîndindu-ne că putem să cunoaştem mai bine oraşul. Catania are peste 2700 de ani, iar economia oraşului este puternică. Arhitectura clădirilor este barocă, avînd un aspect de grandoare, încărcat. La construcţii s-a utilizat bazaltul, piatră din lavă vulcanică întărită. Emblema oraşului, după cum aveam să aflu a doua zi, este elefantul. Există chiar şi o fîntînă a elefantului. Patroana oraşului este Sf. Agatha şi chiar ieri a fost ziua ei.
Dintr-o mică alimentară cumpăr două sandviciuri, pe care vînzătorul ni le pregăteşte pe loc, adăugînd tot ce îi cerem prin semne din galantar (eu i-am cerut să pună şuncă presată, caşcaval, ardei iuţi şi măsline), bere şi apă plată. Ne oprim să luăm masa pe o bancă dintr-un părculeţ, lîngă o biserică aflată perete în perete cu o instituţie financiară.
Ajungem la hotel după vreo 3 ore de mers lejer şi aflăm că în apropiere este o plajă cu pietre. Nu regret, cunosc plajele cu pietricele din Creta. De la un supermercato din apropiere, cumpăr apă, vin, prosciutto, mere şi lapte. Cînd mă întorc, îmi dau seama că de la fereastra camerei 303 se vede Etna. Fac poze din cameră, apoi dăm printre programele TV şi peste TVR Internaţional.
19.08.2014 –
După micul dejun, plecăm cu autocarul spre Vulcanul Etna, principalul vulcan activ din Europa. Muntele are o înălţime de 3326 m, însă cu autocarul ne vom deplasa doar pînă la primul nivel (la 1800 m). E riscant să-i precizezi înălţimea, deoarece forma şi înălţimea sa se modifică permanent din cauza erupţiilor (chiar în urmă cu 3 luni a avut o uşoară erupţie). Din informaţiile primite de la ghizi, aflăm că vulcanul are vîrsta de 500.000 de ani, iar diametrul conului este de 40 km.
Începem să urcăm prin Catania şi, treptat, observ că panta este crestată de terase pe care se află blocuri, case şi vile înconjurate de livezi şi verdeaţă. Coastele muntelui, fertile datorită lavei vulcanice, sînt acoperite cu plantaţii de castani, măslini, smochini, citrice, viţă-de-vie etc. Cineva a pus muzică italiană bună (e un pleonasm?), arii din opere celebre.
Coborîm din autocar la primul nivel şi stăm la rînd la bilete pentru teleferic. Cabinele circulă pînă la al doilea nivel (la 2800 m), după care pot fi luate nişte maşini de teren, un fel de microbuze puternice, care te mai saltă o distanţă spre craterul muntelui (cică sînt 4 cratere). După ce coborîm din cabină, pornim în sus pe poteca din zgură bătătorită de maşinile care urcă şi coboară muntele în nori de praf brun închis. Aici peisajul este selenar sau marţian (mă rog, fantastic), pantele de lavă urcă pînă în înalţimele albastre ale cerului. Îmi dau seama unde se află craterul, pentru că deasupra, ca o aură, pluteşte obişnuitul nor de fum şi cenuşă pe care-l expiră monstrul din măruntaiele muntelui.
După cîteva sute de metri de pantă abruptă, sufocat de norii grei de praf înecăcios pe care îi poartă după ele microbuzele în sus şi-n jos, abandonez urcuşul. Nu mă simt în stare să urc înghiţind praf, oricît m-ar tenta acest vulcan învăluit în legende. Se spune că filosoful poet Empedocle din Acragas (Agrigento), reprezentant ilustru al unei colonii greceşti din Sicilia, cel căruia îi plăcea să-şi spună că e un „Vagabond exilat de zei“, ar fi sărit, cu 2500 de ani în urmă, în craterul acestui vulcan. În urma lui s-au păstrat fragmente din poemele filosofice Peri physeos (Despre natură) şi Katharmoi (Purificări), dar şi încălţările sale din fier pe care vulcanul le-a scuipat afară, după ce el s-a aruncat în lavă.
De-a lungul timpului au fost consemnate multe erupţii, dar mai ales violenta erupţie din 1669. Se spune că a fost precedată de trei zile de cutremure şi a durat 122 de zile, aruncînd cantităţi uriaşe de lavă care a distrus parţial oraşul Catania şi a schimbat în bună măsură înfăţişarea muntelui. Ultima erupţie semnificativă a avut loc în 2011. Nu vreau să ispitesc zeul sau duhul care trăieşte în pîntecele muntelui, aşa că, după ce fac o mulţime de fotografii, ne întoarcem la teleferic pentru a coborî pînă la primul nivel cu telecabina.
După ce facem cumpărături prin chioşcurile de la primul nivel, la orele 13 plecăm spre Siracuza, aflată la vreo 70 de km. Coborîm pe serpentine înscriindu-ne pe alt traseu decît acela de la urcare şi treptat stratul compact de lavă lasă loc vegetaţiei, caselor şi livezilor. Siracuza a fost fondată de către greci în antichitate şi timp de secole a fost una din cele mai puternice cetăţi din această parte a lumii antice.
De Siracuza se leagă numele lui Arhimede, ilustru matematician şi fizician, care s-a născut aici în anul 287 î.e.n., cînd această cetate însemna avanpostul apusean al lumii greceşti. Legenda spune că Arhimede, ajutîndu-se de nişte lentile şi oglinzi paraboloidale cu ajutorul cărora concentra într-un anumit punct razele solare, realizînd astfel temperaturi ridicate, ar fi reuşit să incendieze corăbiile romane care asediau cetatea. Acelaşi Arhimede a inventat şi alte maşini de război, nişte catapulte distrugătoare, cauzînd pierderi mari armatelor romane.
Siracuza a fost totuşi cucerită de romani în anul 214 î.e.n., iar Plutarh relatează modul stupid în care a fost ucis Arhimede de un legionar roman. Se spune că matematicianul analiza o figură geometrică, fără să ştie că oraşul fusese cucerit de romani, iar un soldat i-a cerut să-l urmeze la generalul Marcus Claudiu Marcellus. Filosoful, absorbit în studiul său, a refuzat, cerîndu-i legionarului să nu-i atingă figurile trasate pe nisip (Nolitangerecirculosmeos sau Noli, obsecro, istumdisturbare, ar fi spus). Înfuriat, legionarul l-a ucis cu sabia, moarte ce l-ar fi mîhnit pe generalul Marcellus.
La Parcul Arheologic (Parco Archeologico), eşti întîmpinat de multe standuri cu suvenire. Nu cumpăr nimic de aici şi ajung rapid la Latomia del Paradiso, o veche carieră de piatră unde ar fi murit mulţi prizonieri atenieni. În paranteză fie spus, latomia este o carieră abandonată, transformată în închisoare. În imediata apropiere, se află Grottadei Cordari, unde artizanii greci împleteau frînghii din cînepă (umiditatea de aici nu lăsa cînepa să se rupă cînd era răsucită), ocupaţie ce a durat timp de secole. Tot aici se află şi Urechea lui Dionysos, o latomie cu acustică sensibilă. Stînca are o conformaţie specială asemănătoare urechii şi sunetele sînt amplificate. Se spune că, după ce fosta carieră a fost transformată în închisoare, tiranul Dionysos, dintr-un loc special aflat în partea de sus, asculta discuţiile prizonierilor.
Tot în Parcul arheologic din Neapolis se află şi Teatrul grec, unul din cele mai grandioase teatre greceşti ce au supravieţuit pînă în zilele noastre. A fost construit în sec. al V-lea î.e.n., însă a fost refăcut de mai multe ori în secolele următoare şi modificat în timpul dominaţiei romane. Jos, în faţa treptelor, se afla scena, însă structurile originale s-au distrus de-a lungul timpului. În acest edificiu cu o acustică foarte buna aveau loc adunările populare şi se jucau tragediile lui Eschil.
Plecăm spre insula Ortigia, considerată de istorici drept inima vechii cetăţi Siracuza vreme de 2500 de ani. Insula Ortigia este legată de restul cetăţii prin Ponte Nuovo (Podul Nou) şi are aspectul unei cetăţi medievale, căpătat în urma reconstrucţiei acestei părţi de oraş după cutremurul dezastruos din 1693. Ne-am oprit în Piaţa Domului unde se află actualul sediu al Primăriei, dar şi alte palate, precum şi Catedrala cu faţada barocă, ornamentată cu mai multe statui şi coloane.
În carneţelul de note am mai scris – Mîinile lui Hercule, însă nu-mi amintesc nimic de adnotarea asta. Descopăr o fotografie cu două mîini ce par să ţină o piatră mare, dar nu ştiu la ce se referă. Însă, potrivit imaginarului grec, Hercule cu siguranţă a trecut pe aici şi deci totul devine posibil. În apropiere se află şi un complex statuar cu Atena, înconjurată de mai mulţi călăreţi tineri. Eh, d’ale grecilor!
(Va urma)
