Între 1966, când a debutat editorial Ovidiu Genaru cu volumul Un şir de zile, şi 2016, când apare antologia Terapia cu îngeri (Cuvânt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea, Iaşi, 2016, 280 p.) sunt cincizeci de ani.
Reperele cronologice sunt, ambele, din aria liberalizării, fie ea aceasta prin „înmuierea“ aplicării unei ideologii unice, la jumătatea deceniului şapte, fie prin democratizarea expresiei literare, în prezent. Dacă în 1966, după debuturile primilor „şaizecişti“, Genaru li se adăuga pe ceea ce era deja un culoar estetic al poeziei noastre, în 2016, lirismul său caligrafic, ironic şi subtil distonează vădit cu producţia versificatoare înconjurătoare. Atâtea versuri apar şi se pot citi zilnic pe internet şi atâţia autori, cu şi fără ghilimele, se manifestă energic şi abundent în prezent, încât antologia hiper-lucrată a poetului de la Bacău pare un obiect estetic al altor vremi.
Spirit lucid, autorul se identifică şi se asumă ca un personaj revolut, un ultim „mohican liric“, într-un poem ambivalent şi plurisemantic, cum sunt multe în această antologie. În Ultimul, sugestia simbolică este, iniţial, aceea că poezia „cu lustru“ şi cuvintele „dosite“ nu-şi mai au rostul, ele fiind legate de o epocă a cenzurii: „Poezie cu lustru epoca ta a trecut. Cuvinte/ nu vă mai lăsaţi dosite./ Poete lasă-ţi tăcerea liberă.“. Imediat apoi, enunţul liric univoc se ambiguizează prin transfer imagistic din sfera adevărului imperios necesar, individual şi comunitar, în cea a publicitarului grosier adus de libertatea visată. Într-un acelaşi vers, trecerea şi transferul bazat pe ea se fac foarte rapid, aproape inobservabil: „Vrem voci cutremurate. Vrem catastrofe“. După această răsucire de sens şi simbolistică, poemul îşi schimbă din mers direcţia şi atacă, decis şi ironic, tocmai spiritul timpurilor noi: „Vrem voci cutremurate. Vrem catastrofe pietriş/ mânuit cu lopata iubiri gonflabile. Incendii./ Vrem un trecut imprevizibil. Nu ştim ce vrem./ Dar zgomotul să nu lipsească./ Generaţie calofilă sunt ultimul tău mohican liric.// Speranţa e în vidanjori./ Noapte bună.“.
„Vidanjorii“ revin în Serbare câmpenească pentru a caracteriza, din interior, epoca nouă şi a marca respingerea ei de către poetul refugiat în propria marginalitate. Solitudinea acestuia contrastează cu febrilitatea generală de ocupare a prim-planului: „Dau năvală vidanjorii gorobeţii stegarii/ şi ne e teamă de numărul lor/ Epoca vrea anomalie aventură s-a dat liber la libertate/ În boschete se despoaie poze deocheate familiştii se amuză/ foarte“. E o atmosferă de bâlci promiscuu, de gestică grotescă şi greţoasă, exprimând fidel noul curs. Poetul o prinde într-un vers şi mai explicit, în Denivelări: „în aceste vremuri gingaşe de bordel şi latrină“; şi interesant este că nu asistăm la o vituperaţie moralistă, ci la un reflex estetic. Ca şi Brumaru, cu care a fost în mai multe rânduri comparat, Genaru e un estet şi un hedonist, un senzual al versului şi al imaginii poetice net diferenţiat de filonul social-profetic al lirismului nostru, cu Ioan Alexandru şi Păunescu. Numeroase poeme din antologie sunt edificatoare pentru modul senzitiv şi totodată cerebral în care eul poetic, minim disociat de cel biografic, procesează cotidianul şi îl colorează liric. „Poemul meu e devastat/ de simţuri“ scrie Genaru în Conţinuturi secrete, iar „secretul“ conţinuturilor sale lirice se devoalează în majoritatea bucăţilor din antologie.
Poezia sa, în întregul ei evolutiv şi pe constanta imaginarului artistic, este cvasi-transparentă. Ea exprimă cu maximă fidelitate o logică simbolică perfect controlată de autor şi care poate fi urmărită, de la un punct la altul, pe fiecare secvenţă, de cititor. Genaru nu are apetenţă pentru obscuritatea poeziei, nici pentru bolboroselile lirice din care destul autori ai generaţiei sale au scos poeme puternice. Versul său are în el ceva luminos şi clar, dincolo şi dincoace de tăietura ironică şi de impulsul afectiv. Chiar şi în poemele de umoare neagră, precum cel, memorabil, care dă titlul secţiunii O bere acră ca veacul, decorul sau peisajul nu se lasă atinse de morbidul bacovian. Tabloul îşi păstrează contururile, obiectul observaţiei poetice nu infestează şi nu dezagregă observaţia însăşi: „Bairam cu naşi cuscri fini şi cumnaţi în mucede curţi interioare/ Zăngănit de tacâmuri sudori la subţiori./ O bere acră ca veacul în cartierul muştelor/ şi un lighean bleu-turtit/ în ungherul melcilor./ Între luna de montă şi steaua calicilor/ atârnă pe o frânghie stelară nădragii enormi şi cârpiţi/ ai clasei muncitoare./ Umbra lor lunecă pe şesuri odată cu norii.// O muzicuţă de gură scânceşte în coşcovitele Ziduri./ Mai ştii? O fi ideea de patrie./ Patria nu-i nicăieri./ Doar o romanţă îngână vecina aia cu batic cu ţâţele/ proptite-n gard vecina care ne spionează şi/ îşi bagă nasul în ciorba noastră de potroace./ O fi nenorocita aia/ cu mătura în mână.“.
Acesta a fost un poem patriotic la propriu, nu la figurat: un observator atent descrie ce vede, într-un regim destul de realist al descripţiei, iar semnificarea se poate observa şi ea linear, aproape didactic: „bere acră ca veacul“, „o frânghie stelară“, „nădragii enormi şi cârpiţi ai clasei muncitoare“, „coşcovitele Ziduri“. Comparaţiile, metaforele, hiperbolele lui Genaru nu obscurizează poemul, ci-l limpezesc. Utilizarea lor nu ţine de intenţia ambiguizării „poetice“ a textului, ci, dimpotrivă, de cea a explicitării.
Performanţa poetului îmi pare aceea de a modula surprinzător şi proaspăt acest explicit bine, prea bine construit. O artă poetică avem în Şi dacă nu, unde autorul se va exprima deopotrivă sintetic şi integral. Întâlnirea dată cu propria poezie nu este dramatică, nevrotică, psihotică, ci o probă reluată de „eficacitate“. Dacă întâlnirea căreia i s-au creat toate condiţiile şi i s-au făcut preparativele nu se produce, dacă, altfel spus, „nu şi nu“, retragerea autorului nu va fi una narcisist-mohorâtă. Se va face recurs la (auto)ironie: „E simplu: intri în posesia textului prin incizie./ E blitz. Te-ai aşezat pe masa chirurgului/ îl simţi ca pe un glonte./ Sau nimic./ Scoală din morţi şi citeşte-l./ Dă-ţi întâlnire cu el în cruce. Intersectează-l./ Ciocniţi-vă. Rabdă-l. Răneşte-l. Pansează-l./ Lasă-i-te victimă. Încearcă de o mie de/ ori. Sau nimic. Sau totul. Şi dacă/ nu şi nu/ dă-i cu tifla.“.
Mi-au reproşat că sunt un ironic va strânge şi va expune toate reproşurile făcute, mai în glumă, mai în serios, poetului acum octogenar: că e prea elaborat şi artist, prea intelectual („Asta e rău?“, întreabă scurt şi ofensiv poetul, întrerupând suita de acuze), că e „un lucid caligraf“ şi un „decatlonist al literaturii“. Că este aşa, nu prea mai încape dubiu – însă personalitatea poetului face această claritate aproape imposibil de reduplicat. Ca să zic aşa, lui Genaru îi reuşeşte să fie, în aceeaşi fază a creaţiei sau de la o fază la alta, Genaru: însă imitatorilor şi epigonilor săi le lipsesc mobilitatea intelectuală şi subtilitatea, acuitatea observaţiei şi simţul limbii, rafinamentul simplităţii, ironismul superior precum cel sorescian, în fine, modul mai mereu personal în care poetul pune probleme generale. Metafizicul este, cum e şi firesc, inaparent, nu manifest; şi chiar în erotica de actant juisant, poetul ştie să dea o altă dimensiune relaţiei carnale. În Adio şi rouă, deosebit de frumoasă, lirismul lui Genaru devine mai fluid şi mai greu de fixat într-o cheie realist-ironică. La antipodul ironistului Geo Dumitrescu, care în tinereţe demitiza dragostea, o „dezvrăjea“, craiul, satirul Ovidiu Genaru o remitizează: „O mână întinsă de tine/ stârneşte adieri de cantalup/ Dragostea noastră sub cheie/ de jder şi de lup.// Nu te plimb în caleaşcă şi nu/ te dau în balansoar/ lumea nu ne cunoaşte/ nu ne spune bonsoir// Îngerul tău carnivor/ adie mistic prin corp/ ca şi sufletul/ Oarbă şi orb.// Spre Ierusalimul sânilor tăi/ drumul meu se pierdu/ Ultimul Ovidiu al fantasmelor/ ultima tu.// Seara cade ca ghilotina/ taie plângeri şi ziduri în două/ pe scaunul absenţei tale/ adio şi rouă.“.
Poemul, atipic, păstrează totuşi marca Genaru: reînvestirea şi remitizarea unui sentiment, de către poetul ironic, nu complică retoric textul. Autorul caută, şi aici, concizia, esenţializarea. Faţă de atâţia autori „retori şi limbuţi“, printre atâtea manifestări de lirism despletit şi fără nod la aţă, Genaru e un clasic al modernităţii „şaizeciste“. Proces verbal al unei dimineţi de vară, ultimul pe care-l voi cita, arată cum cotidianul cel mai banal şi mai plat poate fi procesat liric şi semnificat simbolic de un poet de calibrul lui Ovidiu Genaru. Gesturile noastre mărunte, de toată ziua, îşi conţin în fapt poeticitatea. Poemul, atât de diferit de Adio şi rouă, este unul de referinţă: „Cu faţa la perete tai o felie de pâine apuc/ sticla de lapte şi beau/ Astăzi soarele răsare la 4,41 şi apune la 20,00/ Crăp fereastra fiindcă e zăpuşeală/ tai a doua felie de pâine închid uşa bucătăriei/ S-a făcut curent/ sunt uşor transpirat de singurătate/ Mestec zadarnic penibil/ agit o cutie de chibrituri ca să alung acest penibil/ O muscă se aşază pe perdeaua caldă nu-i/ O stea de cinema dar îmi ţine/ oarecum de urât/ Împart cu ea urâtul inegal mie mult ei puţin/ pun cuţitul deoparte şi reazim calendarul/ de pâinea cu atâtea şi atâtea găuri/ astrale/ Beau o gură de cafea./ Degetele autonome adună firmiturile în mici/ grămăjoare asemeni vulcanilor stinşi./ Simulez o lectură/ dar în secret urmăresc activitatea agresivă a/ obiectelor/ fără sens din cameră/ Chiar citesc că singurătatea consumă 1133 calorii/ şi că toate ziarele se descompun în ficat/ şi că lacrimile au o importantă acţiune bactericidă./ Pun sticla de lapte în frigider/ sting ţigara mă aşez cu faţa la perete/ şi constat că exist/ Ziua iese în evidenţă şi creşte imperceptibil/ creşte ca părul şi unghiile morţilor./ Varianta optimistă ar fi: să am o întâlnire/ cu o doamnă a nopţii.“.
Antologia aceasta este a unuia dintre cei mai importanţi poeţi „şaizecişti“.
