Emily Dickinson (Traducere de Cătălina Frâncu)

E

Scrisoarea mea către lume

Asta-i scrisoarea mea către lume –

Ea nicicând nu mi-a scris –

Ştiri simple pe care natura le spune

Cu maiestate tandră.

Mesajul ei îl predau

Unor mâini neştiute;

Din dragoste pentru ea, oameni buni,

Judecaţi-mă tandru!

Adu-mi amurgu-într-o ceaşcă

Adu-mi amurgu-într-o ceaşcă,

Pregăteşte carafa de dimineaţă

Şi spune-mi de are rouă,

Spune-mi zorii pe unde pleacă,

Spune-mi cât a dormit ţesătorul

Ce-a întins nesfârşirea albastrului!

Scrie-mi câte note-s acolo

În extazele măcăleandrului

Printre uluitele ramuri.

Pe unde mai umblă ţestoasa.

Câte pahare-a mai băut albina,

Cea încă îngăduită de rouă!

Şi cine-a pus stâlpi pentru curcubeu,

Şi cine conduce sferele ascultătoare

Cu unduioase nuieluşe de-azur?

Degetele cui întind stalactitele –

Cine socoteşte mărgelele nopţii

Să vadă de nu lipseşte vreuna?

Cine-a ridicat căscioara de pe colină

Şi ferestrele i le-a închis aşa bine

Încât spiritul meu să nu vadă?

Cine-mi va dărui o zi de gală

Fă-mi un portret al soarelui

Fă-mi un portret al soarelui,

Să-l pot închide la mine-n odaie.

Voi crede că mă încălzesc

La ceea ce alţii „ziuă“ numesc!

Pictează-mi un prigor pe-un ram-

Să pot să-l aud, să-l visez,

Când s-o opri melodia-n livezi,

S-o sfârşi şi-amăgirea!

Zi-mi, i-adevăr că la prânz e cald,

La fel cum brebenelul „zboară“,

Ori la fel cum fluturii „înfloresc“?

Atunci, sări peste-îngheţ în livadă,

Sări peste rugina de pe copac:

Să ne jucăm de-a vino nicicând, o, hai!

Amurgea, soarele încet – încet –

Amurgea, soarele încet – încet cobora

Spre amurg, iar eu nu vedeam

Peste sat culorile serii,

Peste case că-i încă amiază părea.

Ziua treptat scădea, din ce în ce

Tot mai mult dispărea, nu era rouă

Pe iarbă: pe fruntea-mi se odihnea

Si apoi pe faţa mea rătăcea.

Picioarele-mi picoteau, dormeau

Aproape, dar degetele treze erau,

Si totuşi, pentru ce un atât de slab

Sunet de la mine spre mine venea?

Mai înainte ce bine ştiam lumina,

Iar acum n-o mai pot vedea.

Asta înseamnă-a muri, şi eu mor

dar nu mă-înspăimântă s-o ştiu.

Doar aparent dintr-odată

Doar aparent dintr-odată

Florilor încântate

Gerul le taie capul, din joacă,

Întâmplător.

Asasinul blond pleacă.

Soarele-începe nerăbdător

O altă zi să măsoare

Dumnezeului îngăduitor.

Aprind lampa însă dispar

Aprind lampa însă dispar.

Asta fac poeţii.

Dar, dacă lumina e vie,

Scânteile aprinse

Cât sorii dăinuie:

Cu fiece vârstă, o lentilă

Le diseminează

Circumferinţa.

Căi mari de tăcere

Căi mari de tăcere duceau

La tărâmuri de linişte.

Nici veşti, nici murmur aici

Nici Univers, nici Legi.

Orologii zorii chemau, iar noaptea

Clopote în depărtare băteau.

Dar timpul aici temelie n-avea

A vremii măsură pierise.

E o anume cădere-a luminii

E o anume cădere-a luminii

Unei după amiezi de iarnă.

Apăsătoare ca înălţarea

Melodiilor în catedrală.

De durerea cerului avem parte,

Rănile-i nu lasă semne.

Deosebirea e înăuntru,

Acolo sunt înţelesurile.

Nu te poate învăţa nimeni,

E semnul deznădejdii.

O suferinţă imperială

Ne este trimisă de aer.

Când vine, peisajul ascultă atent,

Umbrelor le stă sufletu-n loc.

Când pleacă, e ca-îndepărtarea

De chipul morţii.

Aşa cum cei ce nu dorm prind zorii

Aşa cum cei ce nu dorm prind zorii,

Aşa cum, la ospăţ, cerşetorii

De fantezie se îmbată,

Aşa cum în deşert pâraie îndepărtate

Susură dulce urechilor încântate,

Cerul îl vrăjeşte pe cel obosit.

Cum celui ce-aşteaptă, când zorii-şi

Desfac pleoapa de ametist

Şi lasă dimineaţa să treacă,

Cum cerşetorului când – onorat oaspete –

Buzele-i însetate de carafă se-apropie,

Aşa-i pentru noi raiul, de-i adevărat.

Aşadar morţii redă-mă

Aşadar morţii redă-mă.

Morţii temute de mine nicicând,

Numai când m-a lipsit de tine…

Iar acum, de viaţă lipsită,

În propriul mormânt respir

Şi-i estimez măsura.

Măsura e tot ce iadul poate ghici

Şi tot ce-a fost Raiul.

Ca şi cum marea s-ar despărţi

Ca şi cum marea s-ar despărţi

Şi-o altă mare-ar dezvălui,

Iar asta – o alta – şi cele trei

O presupunere ar fi

Dintr-o nesfârşire de mări

Fără ţărm,

Chiar ele – ţărm de mare ar fi.

Eternitatea – aceasta-i.

Ce han e ăsta

Ce han e ăsta

În care noaptea

Vine un călător ciudat?

Cine este hangiul?

Slujitoarele – ele unde-s?

Uite ce încăperi ciudate!

Nici foc nu străluce în vatră,

Nici halbe nu se revarsă.

Vrăjitor! Hangiu!

Cei de dedesubt – cine-s?

Supravieţuind cumva nopţii

Supravieţuind cumva nopţii

Am intrat în ziuă,

Mântuirea-i deajuns mântuiţilor

Deşi nu ştiu formula.

De acum iau loc printre vii

De parcă s-a dat comutare,

Candidată la şansa zorilor

Dar însemnată de moarte.

Traducere de Cătălina Frâncu

despre autor

Emily Dickinson
De Emily Dickinson

Articole recente

Categorii

Arhive

About me

Emily Dickinson

Get in touch

Quickly communicate covalent niche markets for maintainable sources. Collaboratively harness resource sucking experiences whereas cost effective meta-services.