NU MAI AUD NICIO VOCE
Uneori îmi e dor
de lucrurile mărunte,
de râsul tău, de amintirile mici,
pe pildă,
când ne-am întins la marginea mării
şi soarele s-a mişcat peste noi
mă-ntreb ce faci
în această zi de noiembrie,
acum, când mireasma zăpezii
îmi acoperă pulsul
deschid Poeme alese –
cel mai probabil,
amiaza mă va surprinde
în corpul meu singur
e frig, nu mai aud nicio voce –
clipesc tot mai rar, mi se pare
că mâinile tale se lasă legate
rămân în cerc, observ
oraşul sufocat de splendoare,
secvenţa
în care imaginea ta se dărâmă,
umbra mea acoperită de vânt, ca de nisip
o floare foarte rară de cactus.
ARANCIA ROSA
Dimineaţa zilei de 19 octombrie,
frumuseţea ca ritual
de a dispărea printre oameni
nevoia de-a mâzgăli
senzaţii şi stări,
bănuiala c-aici
ne-a plantat cineva
singurătatea mea
printre singurătăţile tuturor,
imaginea
cu umbrele noastre
livezile de măslini şi de
arancia rosa,
pacea din somn, tot mai neagră,
mai neagră
şi eu,
şi soarele
năpădit de-o crustă sărată,
şi-aceste cuvinte trecute prin moarte,
ca printr-o apă
în care tocmai se scaldă
un înger.
ROCHIE ALBASTRĂ PERFECTĂ
Mi-a fost teamă –
poate de-aceea nu te-am atins,
poate de-aceea cuvintele mele
au fost lipsite de glorie
mâncam paella,
pâcla învelise oraşul
mă priveai,
vedeai o femeie frumoasă,
mă priveam,
vedeam un pumn de otravă
n-ai înţeles –
când mângâi un corp, eu mânuiesc un cuţit,
când mângâi un corp, pot cânta
la fel cum sângele mieilor cântă
în timp ce se scurge în iarbă
oare distanţele sunt reale
sau totul, absolut totul, e numai în minţile noastre
aş fi vrut să îţi scriu, nu o fac –
am găsit, în sfârşit, o rochie albastră perfectă
pe care tu oricum n-ai s-o vezi,
acum, că se-apropie iarna
şi în curând ochii noştri se vor închide
sub greutatea zăpezii.
