Galeria cu poeţi botoşăneni
În data de 14 septembrie 2019, cu ocazie Zilelor Europene ale Patrimoniului, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, în parteneriat cu Primăria Botoşani, a inaugurat, în parcul Mihai Eminescu din Botoşani, expoziţia stradală „Poeţi botoşăneni. Scriitori dincolo de Styx“.
Expoziţia conţine panouri cu medalioane biobibliografice ale 42 de poeţi, trecuţi pe malul celălalt al Styxului, care fie sunt născuţi în Botoşani, fie au activat o perioadă aici, fie sunt laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia, deveniţi cetăţeni de onoare ai municipiului: Mihail Cuciuran, George Tăutu, Samson Bodnărescu, Mihai Eminescu, Gheorghe din Moldova, Ioan N. Roman, Artur Stavri, Dimitrie Iov, Artur Enăşescu, Alexandru Viţianu, Ion Pillat, Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu, D.N. Teodorescu, Saşa Pană, Max Blecher, Dumitru Corbea, Haralambie Ţugui, Lucian Valea, George Damian, Florin Vasiliu, Mihai Munteanu, Ion Crânguleanu, Doru Ionescu, Constantin Dracsin, Dumitru Ţiganiuc, Vasile Constantinescu, Corneliu Popel, Valeriu Imbir, Emil Iordache, Lucian Alecsa, Horaţiu Ioan Laşcu, Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Cristian Simionescu.
Pentru a-i readuce în memorie pe poeţii botoşăneni din toate timpurile, ne-am propus ca, începând cu acest număr al revistei Hyperion, să prezentăm câte un grupaj de medalioane din Galeria cu poeţi.
MIHAIL CUCIURAN
n. 15 noiembrie 1819, Botoşani – m. 5 mai 1844, Fălticeni
Poet, prozator
Născut într-o familie de boieri, Mihail Cuciuran a învăţat în casa părintească, apoi la gimnaziile din Pesta şi Cernăuţi. În 1837, intenţionează să meargă la studii în Germania, dar boala tatălui său îl sileşte să rămână în Botoşani. A fost asesor la tribunalul din Suceava. Moare la numai 25 de ani, bolnav de tuberculoză.
Mihail Cuciuran şi-a publicat textele în Albina românească, Alăuta românească, Foaie pentru minte, inemă şi literatură. A scris o singură proză, Piatra Corbului – istorisire a unei excursii la munte cu Vasile Alecsandri şi Alecu Russo, care prevestea, după G. Călinescu, „un bun evocator de sălbăticii grandioase“.
Volume de poezie: Poetice cercări (1837); Poezii (1840).
Mihail Cuciuran
Pavilionul romantic
Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
Toate-s pornite asupră-mi, şi cer şi elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Şi eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
…………………………………………
Dar ah, păşind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simţesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.
În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Şi el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?
Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi şopteşte:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbeşte
Că-n veci de-a me dorinţă nu mă voi îndulci.
Cântarea filomelei îmi pare-aşa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Şi lucea aurorei un nor îngrozitor.
Şi salcea rămuroasă o simţ c-ar vrea să zică:
Fiinţa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ţi foc.
Şi sufletul acela ce inima-ţi iubeşte
Cu cât i-arăţi iubirea-ţi cu-atât ţi-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgosteşte
Când pieptu-ţi pentru dânsul răsuflă un suspin.
Până a n-o cunoaşte faţa ce ţi-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simţire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.
Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ţi oftări necontenit,
Apoi ce pot în lume să mai aştept de-acuma?
Decât necazuri crunte ş-un trai îngrozitor?
Liniştea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge şi focul de amor.
GHEORGHE TĂUTU
n. 17 iulie 1823, Botoşani – m. 8 august 1885, Târgu Frumos
Poet, publicist
Gheorghe Tăutu se trage dintr-o familie boierească. Primele patru clase le-a făcut la Botoşani. Rămas orfan de tată, se ocupă de administraţia moşiei. A fost copist la Departamentul Dreptăţii din Iaşi. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848. Şi-a publicat articolele politice în periodicele: Almanah pentru români, Biciumul, Dacia, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Ghimpele, Steaua, Timpul ş.a. Creaţia literară a lui Gheorghe Tăutu cuprinde fabule, epistole, piese dramatice istorice, comedii, poezii.
Volume de poezie: Poezii (1862); Brânduşe române (1868); Secretu pentru sexu frumos (1869); Rarişa sau Cerdacul lui Ferent (1869); Poezii. Epistole (1871); Odagiul şi Rândaşul grădinei primăriei (1872); Odagiul socru sau Vasilică dragul tatei (1873).
Gheorghe Tăutu
Apoi nu-s civilizat?
[…] După ce am căscat guraPrin Paris şi prin Berlin,
De-unde apoi câştigai ura
Pentru tot ce e român;
După ce eu franţuzeşte
Ştiu trei buche dezgheţat,
Ba vreo două şi-englezeşte:
Apoi nu-s civilizat?
După ce cunosc prea bine
Chiar de modă-a mă-mbrăca
Şi oricând cu graţii pline
Complimente a dura;
Iar pe partea femeiască
S-o admir neîncetat
Tot în limba franţuzească:
Apoi nu-s civilizat?
După ce pe dinafară
Recitesc pe Paul de Koch,
Şi fumez mereu ţigara,
Alergând din loc în loc;
Făr’ să am vreo trebuşoară,
Căci mă ţin aristocrat,
Şi-astă breaslă n-o să moară:
Apoi nu-s civilizat?
[…] După ce egalitateCer cu voce, dar cam trist,
Căci ea tainic se combate
De-al meu suflet egoist;
După ce cu stăruinţă
Voturi cat de deputat,
Căci să casc mi-i de priinţă:
Apoi nu-s civilizat?
După ce eu de minune
Cunosc stosul a juca,
Şi-am curaj pe-o carte a pune
Ce nici poţi chiar cugeta;
După ce în lumea lată
Datorii de-nspăimântat
Fac, nicicum gândind la plată:
Apoi nu-s civilizat?
SAMSON BODNĂRESCU
n. 27 iunie 1840, Voitinel, Suceava – m. 3 martie 1902, Pomârla, Botoşani
Poet, dramaturg
Samson Bodnărescu a făcut şcoala primară la Vicovul de Jos, iar liceul la Rădăuţi şi Cernăuţi, unde, ca şi Eminescu, a fost elevul lui Aron Pumnul. Venind la Iaşi, este pedagog la Institutele Unite şi student la universitate. La iniţiativa lui Titu Maiorescu, între 1968 şi 1969, e student la Viena, apoi la Universitatea din Berlin şi la Universitatea din Halle, luându-şi doctoratul în filosofie la Giessen (1870).
Întors în ţară, este bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, director şi profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi. În locuinţa sa din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi i-a găzduit un timp pe Mihai Eminescu şi Miron Pompiliu.
Din 1979 preia conducerea Institutului Liceal de Băieţi „Anastasie Başotă“ din Pomârla, unde va lucra până la moarte.
Samson Bodnărescu a fost un junimist activ. A publicat în Convorbiri literare, începând cu anul 1967. În afară de poezie, a mai scris piese de teatru, precum: Roman şi Viorica sau Voinţa e puterea vieţii, Ilie-Vodă, Rienzi, Lăpuşneanu-Vodă.
Volume de poezie: Din scrierile lui Bodnărescu (1884); Epigrame (1900).
Samson Bodnărescu
Haide, dragă
„Haide, dragă, sui în luntre,
Să tot mergem, mergem duşi,
Să scăpăm măcar o clipă
De-a pământului cătuşi.
Legănaţi încet de valuri
Să dăm grijile uitării,
Să dăm suflete noastre
Dragostii şi desfătării.
Hai, nu sta aşa pe gânduri!
N-auzi marea cum ne cheamă?
Braţ de dragoste puternic
Te va duce, n-ave teamă.“
Ea se suie, luntrea pleacă,
Valurile se-mblânzesc,
Şi adânc în apa lină
Stelele din cer privesc.
Şi lumina blând-a lunei
Pe-adâncimi s-aşterne-n pături,
Peste ele trec în taină
Două umbre strâns alături.
Numai eu cu dor sălbatic
Stau pe malul singuratic
Şi-mi spun jalnic o poveste,
Ce a fost şi nu mai este.
Odihna din urmă
Şi mi-or face o colibă
Cu păreţi înguşti de lut,
Fără de fereşti şi uşă
Numai bine de-ncăput.
Acolo voi avé pace,
Şi odihnă voi avé,
Sufletu-mi de dor uita-va,
Inima nu m-a duré.
Ş-apoi cine e în lume,
Acest dor să nu-l fi-avut
De-o colibă tăinuită
Cu păreţi înguşti de lut,
Unde să nu mai străbată
Nici prin uşi, nici prin fereşti
Durerea neîndurată
A vieţii pământeşti?
MIHAI EMINESCU
n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – m. 15 iunie 1889, Bucureşti
Poet, prozator, publicist
Născut la Botoşani, şi-a petrecut copilăria la Ipoteşti, unde tatăl său, Gheorghe Eminovici, a cumpărat o mică moşie. A studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin. A fost copist la Tribunalul din Botoşani, apoi la Comitetului permanent al judeţului Botoşani (1864-1865), sufleor şi copist în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly (1867-1868), director la Biblioteca Centrală din Iaşi (1874), revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), redactor la ziarele Curierul de Iaşi (1876-1877) şi Timpul (1877-1883). Şi-a publicat cea mai mare parte din poezii în revistele Familia şi Convorbiri literare.
A debutat în 1866. În 12 ianuarie moare profesorul de limba română de la Obergymnasium din Cernăuţi Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu, în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist. Pe 25 februarie, tânărul poet debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu.
Mihai Eminescu moare la 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din Bucureşti.
Volume de poezie: Poesii (selecţie şi prefaţă de Titu Maiorescu, 1884).
Mihai Eminescu
Cu mâne zilele-ţi adaogi…
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Naintea nopţii noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un visternic de vieţi.
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua cea de azi.
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.
GHEORGHE DIN MOLDOVA
n. 10 ianuarie 1863, Botoşani – m. 20 septembrie 1909, Iaşi
Poet, publicist
Numele adevărat – George Kernbach. A urmat şcoala primară la Botoşani, apoi, între anii 1873 şi1878, a frecventat cursurile Liceului „A.T. Laurian“. Absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Drept din Iaşi.
Licenţiat în drept, a fost magistrat şi prefect al judeţelor Botoşani şi Iaşi. A debutat ca poet în Revista nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A fost redactor al ziarului Liberalul şi al revistei Albina Botoşanilor, membru fondator al Societăţii culturale „Ateneul român“, filiala Botoşani, membru al asociaţiei proprietarilor revistei Viaţa Românească. A mai semnat articole cu pseudonimele Ignotus, Victor C. Rareş.
Volume de poezie: Poezii (1894).
Gheorghe din Moldova
Fă-ne, Doamne
Când eram copii, odată,
Mii de sărutări mi-a dat;
Astăzi nu-mi mai dă niciuna:
Ea-i femeie – eu bărbat.
Să o mai sărut o dată
Eu aş vrea, dar nu mai pot.
Unde-o fi copilăria
Cu dulceaţa ei cu tot?
Tinereţea se perindă
Şi-şi urmează calea sa.
N-am crezut că ani de zile
Or trece repede-aşa.
Să o mai sărut o dată,
Fă, tu, Doamne, tot ce ştii,
Şi de nu mai ştii nimica,
Fă-ne iarăşi doi copii.
Bibliografie:
Balan, Ioan, Oameni de seamă ai Botoşanilor, vol. I-II, Arhiva St. Botoşani.
Bejenaru, Ionel, Dicţionarul botoşănenilor, Editura Moldova, Iaşi, 1994.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1993.
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
Lazarovici, Silvia, Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Agata, Botoşani, 2015.
Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Antologie de Eugen Lungu, ediţia a 3-a, Editura Cartier, Chişinău, 2016.
