Pia nu pomeneşte nimic despre numeroasele biblioteci aflate la Miorcani ce se îmbogăţeau în fiecare zi cu dubletele cărţilor pe care tatăl său le avea în Bucureşti şi cu acelea de care Ion Pillat avea neapărată nevoie pentru eseurile şi traducerile sale. Am găsit însă, la Muzeul literaturii române, catalogul cărţilor din bibliotecile de la Miorcani, scris în anii 1931, 1938, 1942, de Ion Pillat, elegant, citeţ, cu cerneala curgând dintr-o peniţă fină, pe măsura înmulţirii tomurilor. L-am citit cu o senzaţie de confort şi de visare, căci mă găseam în tovărăşia celor mai valoroşi scriitori ai literaturii române. Se mai găseau cu prisosinţă teatrul şi poezia antică grecească, întreaga poezie franceză şi germană în frumoase ediţii de popularizare. Cercetam acel catalog prin anul 1984, când cărţile fuseseră demult arse sau împrăştiate nu se ştie pe unde şi mă minuam de sentimentul durabilităţii pe care-l avea Ion Pillat în acel an 1942, când, vara, în răcoarea odăilor, îşi trecea în revistă bibliotecile şi însemna că o anumită carte, după un anumit raft al dulapului dintr-o anume odaie, se află aşezată culcată şi nu aşezată în picioare, ca şi cum acel loc îi fusese hărăzit pentru eternitate.
În 1944, casa a fost devastată de soldaţii ruşi ce tăiaseră din copaci pentru a face un parc de tancuri, cărţile arse şi mobilele împrăştiate în sat sau trecute peste Prut. Femeile purtau fuste făcute din perdelele odăilor.
S-a spus atunci că moartea [lui Ion Pillat]1 a fost grăbită şi de faptul că Miorcanii, moşia părintească, fuseseră devastaţi de trecerea războiului, iar marea bibliotecă – dubletul celei din Bucureşti – pe care o adunase acolo, servise la pârlirea porcilor. Eu nu l-am auzit niciodată văitându-se de pierderile suferite. Făcea parte dintr-o dârză familie cu o mare putere de îndurare.
În primăvara anului 1948, Dinu – ca moştenitor – a plecat să reorganizeze Miorcanii şi să strângă bani pentru exorbitantele taxe de succesiune puse în urma morţii tatălui său. Eu aveam să-l urmez la scurt timp.
La începutul primăverii, venise la soacra mea Guşu, un ţăran răzeş, refugiat din Basarabia, pentru a se propune administrator al Miorcanilor. Foarte înalt, cu părul argintiu, retezat pe frunte – ca un dac – Guşu avea ochii mici, albaştri, privirea clară şi mândră şi chipul dăltuit de timp, cu pielea lipită de oasele feţii. Era îmbrăcat în surtuc şi pantaloni negri, băgaţi în cizme înalte. Apariţia lui era ciudată în încăperea biblitoecii. Se ţinea cu spatele drept, ca într-o strană, în largul fotel îmbrăcat în catifea vişinie, în timp ce discuta cu soacra mea. În acea ambianţă de rafinat gust, Guşu nu ea deloc nepotrivit, căci aducea cu el tradiţia unei străvechi aristocraţii ţărăneşti şi vorbea rar şi cumpănit, stăpân pe sine. Când a plecat, păşind apăsat prin holul lipsit de lumină directă, i-a strălucit fâşia albă a gulerului cămăşii de pânză ce ieşea din surtucul deschis pe piept.
Abia acum – după ce cunosc descrierea pe care Pia a făcut-o conacului – pot realiza şocul avut de Dinu la sosirea la Miorcani în acea primăvară ploioasă ce i-a amplificat impresia de pustiu şi dezagregare, întâmpinat de ciorile mai abundente şi mai volubile ca niciodată, care năpădiseră copacii parcului.
Dinu a oferit imediat autorităţilor locale corpurile de casă care împrejmuiau pe de o parte curtea, pentru organizarea unui aşezământ sanitar pe care avea să-l înjghebeze prietenul nostru, Dr. Nini Radian, spre marea mulţumire a satului năpăstuit de seceta din 1947. Fuseserăm adânc impresionaţi de copilul adus în braţe de mama lui şi care a murit sub ochii noştri, întins pe cerdac. Îi văd şi acum tălpile palide ale picioarelor. Am uitat cum îl chema, dar atunci hotărâserăm să dăm numele lui policlinicii pe care aveam să o construim.
Am lăsat-o pe Monica, în vârstă de zece luni, în grija mamei mele şi curând am plecat la Dinu. Eram însoţită de prietenii noştri, Marga şi Nini Radian. Nu aveau unde-şi petrece vacanţa şi au acceptat invitaţia lui Dinu care obţinuse autorizaţia ca Nini să-şi exercite profesiunea de medic la dispensarul improvizat. Nu ştiam ce vom găsi la Miorcani, nici măcar dacă vom avea ce mânca, dar eram tineri. Tata ne dăduse zece sticle de vin roşu şi Nini le potrivise cu sfinţenie în rucsac.
Am plecat cu trenul în vagon de clasa a treia şi am străbătut toată Moldova în timpul nopţii, ajungând în zori de zi la Dorohoiul ce se desfăcea din ceaţă. Aerul proaspăt şi tare ne-a trezit din buimăceala nopţii. La gară ne aştepta un om cu o trăsură şi am urcat străzile în pantă pentru a ajunge la casa lui Costică Stoianovici, moşier din partea locului şi vechi prieten al familiei Pillat. Aceasta – cu toată ora matinală – ne aştepta îmbrăcat în haine negre, cămaşă albă şi părul lucios, negru, periat cu grijă. Gustarea de dimineaţă a fost un adevărat prânz cu supă, mâncare de fasole verde cu pui şi friptură. Costică Stoianovici era interesat să afle ştiri proaspete din Bucureşti, căci era vremea războiului rece încrâncenat pentru împărţirea Berlinului între aliaţi şi sovietici. A plecat apoi după treburile sale şi ne-a lăsat să moţăim în odăile cu mobile bătrâneşti şi covoare pluşate, împodobite cu scene şi flori cu tablouri atârnate pe pereţi deasupra canapelelor încărcate cu perne brodate cu lână colorată. Şi astăzi îmi amintesc figura pământie a lui Costică Stoianovici şi ţinuta sa demnă şi rezervată cu toată anxietatea din sufletul lui.
Înspre prânz am plecat mai departe, hurducaţi de cursa ce străbătea şoseaua desfundată ce ducea la Rădăuţi-Prut. Eram priviţi cu mare curiozitate de localnicii ce călătoreau de colo, colo şi miroseau a usturoi. Am ajuns spre seară în piaţa orăşelului, încercuită de dughene şi aglomerată de cei care aşteptau sosirea cursei ca pe un eveniment al zilei. Ne împleticeam de oboseală şi ne duceam cu greu rucsacurile. Atunci ne-a găsit Guşu. Cu gesturi protocolare, eficace, şi la el acasă, ne-a potrivit cu grijă infinită bagajele în căruţa aranjată confortabil, cu băncile aşternute cu paie şi învelite cu cergi calde şi curate. M-a poftit lângă el pe capră şi eu m-am simţit onorată. Priveam peisajul învălurat ce se pierdea în înserare, dar eu eram în siguranţă lângă Guşu care rotea larg biciul deasupra cailor.
Am ajuns în sat şi am mers de-a lungul zidului secular ce împrejmuia parcul, ridicat din pietre potrivite şi legate între ele prin zidărie. De cealaltă parte se înălţau frunzişurile uriaşe ale nucilor bătrâni. Am pătruns în curte străbătând „aleea înaltă de castani“ şi Guşu a tras căruţa la peronul din faţa cerdacului cu coloane a bătrânei, dar încă frumoasei case albe, scunde, puternice şi liniştite. Dinu ne aştepta vesel şi jovial. Îşi pusese în glumă pălăria de paie purtată de tatăl său la Miorcani. Am intrat în salonul cu tapetul roşu pompeian, unde era pusă masa cu bunătăţile pe care Dinu le putuse aduna în cinstea noastră.
Deşi totul se dărâma în jurul nostru, am fost atât de fericită în acea vară. Eram singuri, de capul nostru, luam parte la activitatea curţii şi a satului în care încă mai trăiau fragmentele de peisaj şi personajele descrise de Ion Pillat în Satul meu. Odăile aranjate de Dinu erau mai mult goale, iar celelalte erau pustii, cu tapetele sfâşiate, atârnând pe pereţi. Eram impresionată mai ales de odaia albastră, ce fusese iubită de Pia, în care intram adesea. Era complet goală, cu podeaua prăfuită. Soarele străbătea ferestrele şi lumina crud fâşiile atârnate ale tapetului decorate cu păsările exuberante albastre fâlfâind printre crengile frunzişului albastru ce se profila pe fondul de culoarea aurului stins. În toamna trecută, din cauza brumei şi îngheţului, venite prea devreme, rămăseseră grânele pe câmp şi şorecii se înmulţiseră ca în poveste. Erau mici şi foşgăiau în toate odăie.
Dinu avea tot timpul de lucru cu Guşu, iar eu mă învârteam pe lângă bătrâna Maria pe care Mariuţa Pillat o adusese, de copil, de la Florica, o formase şi o stabilise definitiv la Miorcani. Era mică sub şorţul alb peste rochia de pânză, iar basmaua era trasă pe frunte ca o vizieră, dedesubtul căreia îi străluceau ochii mici, negri. Nu aparţineam vieţii ei trecute, nu ştiam ceremonialul vieţii şi deprinderile foştilor proprietari ai Miorcanilor, dar ea mă îndruma cu tact şi tacit. Era atâta ordine în tot ceea ce făcea, sigură de sine şi potolită, încât şi acum, gândindu-mă la ea, îmi vine să-i sărut mâinile bătucite de muncă. Mă duceam zilnic în bucătăria clădită pe o latură, în fundul curţii, unde domnea monumentala sobă de cărămidă spoită cu var ce avea un cuptor înalt cu nişe înguste pentru oale şi mai largi pentru cuibărit la căldură. O priveam pe Maria învârtindu-se în jurul plitei încinse. Mesteca în oalele cu ciorbă dreasă cu lapte acru sau scuturând cratiţele mari cu mâncarea pregătită pentru ţăranii angajaţi la muncile câmpului. Îmi dădea să gust din lingura de lemn boabe grase de fasole pestriţă, fierte cu untdelemn de floarea soarelui şi aromite cu foi de dafin şi boia. Mi se părea că niciodată nu mâncasem o fiertură atât de bună ce se topea în gură onctuos şi catifelat. După-amiază, când se odihnea pe băncuţa din faţa căsuţei ei, Maria primea vizita notarului, iubitul din tinereţe. Îl vedeam, înalt şi subţire, cu ochii albaştri, limpezi, strălucind în obrazul arămiu, păşind rar în curte şi sosind la aceeaşi oră. Se aşeza lângă ea pe bancă şi, împăcaţi, nu scoteau nici o vorbă.
Nini Radian era deja asistentul profesorului Ştefan Milcu la Institutul Doctorului C. Parhon, care-l aprecia foarte mult. Nu mai prididea cu lucrul la dispensar, dar spre seară mergeam în vizită la Doamna Dandara, profesoara satului, care ne dădea băutura zeilor: „hidromel“ sau plecam toţi patru la iaz, unde Nini, cu gesturi importante şi tacticoase, mânuia o undiţă primitivă şi pescuia costroşi ce făceau deliciul meselor noastre.
Seara, Dinu – la fel ca tatăl său – ne aduna în salonul roşu şi ne citea fragmente din Turgheniev sau din povestirile lui Gogol, dar şi din proza lui Urmuz şi a lui Geo Bogza sau din poeţii fantezişti francezi. O nespusă visare şi adâncire în propriul meu suflet mă cuprindea la Miorcani. În jurul iazului, învălurarea nesfârşită a miriştilor aurite în toamnă şi în apus era aceeaşi ca în poemele lui Ion Pillat. Frunzişul bătrânilor nuci tremurau în straturi ca fâşii de apă, iar merele aurite presărau iarba de sub copaci. Bătrânii ulmi, atât de iubiţi, mureau şi auzeam prăbuşirea scheletului lor retezat. La un moment dat a trebuit să plec la Bucureşti. Margăi şi lui Nini Radian li se terminase concediul de vară, iar eu trebuia să o văd pe Monica. … M-am întors curând la Dinu, căci…hotărâsem să ne mutăm de-a binelea acolo, aducînd-o şi pe fetiţa noastră pe care aveam să o dăm la învăţătură la şcoala din sat. Cu tot dezastrul din jur, eram fericită. După amiază, Dinu scria romanul său, Vestitorii, intitulat ulterior Aşteptând ceasul de apoi, iar eu tricotam hăinuţe pentru Monica, veghindu-l liniştită. A trebuit să plec iar la Bucureşti să-mi îngrijesc fetiţa, lăsându-l pe Dinu în acel conac părăsit pentru a încheia lucrările.
Dinu s-a întors târziu toamna, fără să aibă rezultatele materiale scontate. Din acea toamnă a început să febriciteze, inexplicabil pentru medici…. Mergeam împreună cu Marga, într-o dimineaţă, pe Calea Victoriei – în primăvara anului 1949 – când i-am auzit pe băieţii cu gazetele de ultimă oră strigând că toate moşiile au fost expropriate.
În 1970, a avut loc prima comemorare a poetului Ion Pillat la Miorcani. Au fost invitaţi profesori şi cercetători de seamă în jurul lui Dinu şi al Monicăi, căreia îi cedasem locul meu, pentru a vedea ţinutul unde trăiseră străbunicii şi bunicii ei. După comunicările de rigoare la Botoşani şi Dorohoi – aşa cum era obiceiul – participanţii s-au pus pe mâncare şi băutură. În ziua aceea mai era şi un match de fotbal la televizor, astfel încât la Miorcani s-a ajuns târziu, noaptea. În parc în faţa casei se strânsese tot satul, încă de dimineaţă. Dinu a vorbit ţăranilor care-l priveau cu ochi sticloşi şi deznădăjduiţi în dorul epocii dinainte de colectivizare.
Transformarea casei în spital a fost o mare consolare pentru el.
La rândul meu, din 1980, eram invitată la Miorcani la zilele toamnei pillatiene. Găseam casa uneori sub ploaie cuminte şi liniştită, alteori înecată parcă de frunzele de aur ale toamnei, dar de cele mai multe ori înconjurată de bătrâne bolnave care o ţineau strâns ca ultima lor ocrotire. În spital nu se mai găsea însă nici un medicament şi treptat au dispărut şi bolnavii.
Ce ciudat că mi-am amintit, abia în 1996, la comemorarea semicentenarului morţii lui Ion Pillat, că tatăl meu fusese arestat în 1907 pentru că participase la manifestaţiile muncitorilor solidari cu răscoala ţăranilor. Căci satul mi-a apărut sărac, cu uliţa plină de gunoaie şi de frunzele puterzite din toamna trecută. Aspectul caselor era ca în tablourile lui Ion Andreescu, cu ogrăzile şi casele de lut risipite pe un pământ pustiu. Era o înserare posomorâtă de primăvară şi ciorile croncăneau înnebunitor în copaci. Am păşit în parcul părăsit şi am ajuns în faţa bătrânei case. Treptele şi coloanele pridvorului şi zidurile casei stăteau să cadă, pătrunse de umezeală, căci prin burlanele rupte apa cădea direct pe zid. Spitalul era pustiu. Spălaseră cearşafurile şi le puseseră să se usuce direct pe paturile din încăperi.
După cincizeci de ani de comunism, tot se mai aştepta să vină americanii, căci unul din profesorii din Miorcani mi-a spus că se speră într-un „ajutor american“ pentru repararea casei şi înzestrarea spitalului. Soţia profesorului ne-a invitat într-o clasă din localul şcolii să gustăm ceva. Când am deschis uşa, pe mese se aflau farfurii cu colaci şi în fiecare era înfiptă şi ardea o lumânare. Participam la adevăratul praznic de înmormântare al Miorcanilor, ce avea loc odată cu pomenirea poetului Ion Pillat.
Am aşteptat apoi ani de zile ca autorităţile din Botoşani să ia o hotărâre în privinţa folosirii parcului şi în special a clădirilor conacului şi speram ca Ministerul Sănătăţii să reînfiinţeze spitalul – atât de necesar – sau să facă acolo un azil de bătrâni sau de handicapaţi mental. La solicitările mele, prefectul de Botoşani mi-a răspuns că pot dispune cum socotesc mai bine de parc şi de conac, deoarece nu există mijloace necesare pentru a le valorifica.
La cererea organizaţiilor culturale din Botoşani – prin anii 1985-1986, aranjasem în casa administraţiei un muzeu dedicat lui In Pillat, aducând fotografii ale poetului, cărţi, acuarele pictate de Marie Pillat, covoare moldoveneşti, carpete persane preţioase de atârnat pe pereţi, o bancă săsească pictată din 1858, un jilţ breton, la care Muzeul din Botoşani adăugase câteva mobile de epocă, reuşind cât de cât să sugerăm o atmosferă pillatiană. Eram marcată în sufletul meu de fericirea şi liniştea pe care Ion Pillat şi copiii săi, Pia şi Dinu, o trăiseră în acel loc şi înjghebasem – cu pietate – ceva din nimic.
Dar în ajunul sărbătorilor de Crăciun ale anului 2001, jurnalele au anunţat că două femei din satul Miorcani au devastat muzeul, au furat perdelele şi covoarele, iar tablourile şi cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Am fost profund tristă şi neputincioasă pentru soarta acelui loc, sfânt pentru mine şi rămas al nimănui, căci punerea în posesie a moştenitorilor – după cum se hotărâse după abolirea comunismului – întârzia să vină. Mă temeam că se va începe demolarea clădirilor pentru furtul materialelor de construcţie. M-am sfătuit cu Gheorghiţă Rumega, fiul unor miorcăneni care trăiseră pe lângă curte. Gheorghiţă, bătrân pensionar, căci îşi făcuse un rost în Bucureşti, mi-a spus: „Doamna Nelli să se facă acolo un schit“. Mi s-a limpezit mintea şi am avut norocul ca, prin intervenţia arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului, Bartolomeu Ananina, Mitropolitul Moldovei, Daniil, să primească dania conacului, parcului şi pădurii pentru a înfiinţa acolo un centru de credinţă şi ajutor.
* Fragmente din Ofrande, Ed. Humanitas 2012
1 Poetul Ion Pillat a murit la 17 aprilie 1945.
