Toamna la Miorcani
Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate şi cu spice, şi cu vis
Şi pe ceruri liniştite şi în suflet şi-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vânt nostalgic-naltă aripile călătoare
Şi se lasă în durere să zdrobească grâul nou.
Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vântrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrână-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-noadă trainic lângă cea din urmă
Şi păstori, ieşiţi din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca şi norii unui cer îngândurat.
Cine m-a legat de mine, de moşie şi de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nţelege,
Pentru cine ştie gândul ce-a sortit să se dezlege
Frunză galbenă şi coaptă ca un rod cules de vânt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pământ,
Şi sub foaia vestejită pregăteşti o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ţi milă de făptură mea de om, şi fă să fiu
— Pe sub nuci, lângă femeie, lângă faţă, lângă fiu,
În grădina aurită de lumina şi de frunză —
Rodu-n care o dulceaţă înţeleaptă să se-ascunză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă câte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară — cine ştie — mai puţin amară sarea
Lacrimelor sale-n drumul de dureri şi dor ascuns
Binecuvântarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
Seară la Miorcani
Ieşi din satul alb şi vino să vedem ca de pe plajă
Cum, lăţindu-şi unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-şi încremeni avîntul.
Suflete, priveşte bine şi de-acuma ţine strajă,
Căci coboară înserarea şi ne bate-n faţă vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrşite mişcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit şi îndesat;
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-şi ridică.
Clopotul de seară-i paznic veşnic trist şi veşnic treaz…
O cireadă răzleţită la păşune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-şi pînza pe albastrul depărtării
Navighează şarabane: repezi luntri de pescar,
Şi în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coşare potmolite-n largul ţării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Şi păreaţi în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, şi voi,
Flori de cîmp neadunate şi culcate în trifoi:
Alge verzi şi anemone palide şi lungi sargase,
Înşirate pe nisipuri de-al refluxului şi voi.
Dar ţărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fîneţe, pe un ţărm închipuit.
Şi un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Şi din port în port pluteşte şi se înmulţeşte zvonul,
Şi treptat, din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează… şi cîmpia îşi ascunde oceanul…
Suflete, ce-n scoica nopţii eşti bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar priveşte cu nesaţiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma trasparenţa şi-a mărit.
Fără valuri, fără maluri şi cu luciu de fosfor
Peste tine îşi bolteşte limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită şi reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înşeală.
Linişte desăvîrşită… Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un ţărm divin, o stea
Şi desfăşurîndu-şi pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie…
Dar galera se scufundă şi rămîne numai ea.
Suflete, te pregăteşte, vîntul serii bate încă…
Ce corăbii ne vor duce, vis şi trup, la Dumnezeu?
Clopotul de seară sună de plecare şi mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un ţîrm de crez şi stîncă,
Pe un ţărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.
Scrisoare1
Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani,
Şi zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pân’ la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet, cu seara, vine.
Sunt scârţâiri de care pe drumul greu de rod.
E tunetul căruţei ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni. Ce stranie prelungire
Le face să se piardă deodată-n amintire.
O toacă bate tainic. Un clopot sună lung.
Sântă Maria Mică e mâine. Să te-ajung
Nu pot decât cu slova, cu gândul şi cu dorul.
Pe chipul tău, pe timpul ce fuge, trag zăvorul
Să mi te prind aicea, tu, cea de ieri, de azi,
Tu, pururea aceeaşi la cuget, la obraz.
În parcul vechi şi unde nimica nu se schimbă,
Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimbă,
Cum vrei să măsur ziua cu bietul nostru ceas.
De ce apuc condeiul să-ţi scriu, când mi-ai ramas!
Întâia frunză cade, întâia barză pleacă.
Vor da alţi muguri mâine şi păsări noi pe cracă
S-or legăna. Tu însă vei sta când s-or fi dus.
În juru-mi înserarea pe ţarini a apus,
Cenuşa înnoptării pe mâna mea se lasă.
O lampă cu-o privire a luminat în casă
Ca sufletul tau darnic, deschis şi liniştit.
În drumul vieţii mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: oraşul şi-aprinde cafeneaua.
Aici la câmp sting lampa să se apropie steaua
Ce-a licărit stingheră la margine de sat.
Pe-aleea nevazută a se-aude apăsat
Unitul pas al tatii şi-al mamii mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul
Culcării, aşteptându-i să mă sărute-n pat.
O rază albă ramul din geam l-a dezgropat:
Din umbră mii de ramuri misterios se lasă
Cu crengi catifelate pe pajişti de mătasă,
Şi bolţi de întunerec se farmă şi se frâng.
Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc
Sub arcuri nesfârşite ce tremură-n lumină,
Când se revarsă luna ca o fântână plină.
Deschid fereastra: pace, părere şi pustiu.
Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu
Şi o fărâmiţează cu fiecare clipă.
Pe iarbă cade-o poamă, prin frunză o aripă.
Şi mă gândesc departe, la tine, la copii,
La moartea tuturora ce vine când nu ştii,
La viaţa care curge cu murmure de apă.
1 Poem dedicat de poet soţiei sale, Maria Pillat
