(Gabriel Gherbăluţă, Let’s Zeppelin, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2017)
Un scriitor în căutarea unui personaj memorabil ar găsi în poetul Gabriel Gherbăluţă unul dintre oamenii ideali, care nu ar plictisi, probabil, niciun cititor. Poetul, în toate cărţile de poezie publicate, este savuros, surprinzător, substanţial, rocker, profesor de limba şi literatura română, realizator de emisiuni radio, tată, îndrăgostit de muze, împătimit de teatru. Pentru Galaţi, ar putea fi un nou Leopold Bloom, dedulcit la subtilităţile muzicii rock, spre deosebire de personajul irlandez; ar putea fi un om cu… însuşiri, în contra unui Musil care şi l-ar alege ca model, ar putea fi un Don Quijote, un mic Napoleon cu marea în raniţă de mareşal (p. 14), un Stan Păţitul care suflă-n fericire ş.a.m.d. Sau ar putea fi măcar jumătate din Jimmy Page, Robert Plant, John Paul Jones, John Bonham, cei patru membri ai formaţiei la care face aluzie prin jocul de cuvinte al titlului acestei cărţi, cărora le dedică indirect şi poemul marcant al cărţii, ales pentru coperta a IV-a, unde alege, din cine ştie ce motive, varianta cu doi de „l“, în titlu: let’s zeppellin// căuta să dea de urma lui moş Dumnezeu/ se rătăcise de el când plecase pe furiş la femei/ singur fără el că se săturase de atâtea predici când el voia doar acţiune/ plecase în vârful picioarelor nu-l auzise decât bunică-sa/ da’ de ea nu-i păsa până/ să deschidă gura era ieşit din casă căuta să dea de urma/ lui moş Dumnezeu prin/ toate bodegile, crâşmele cu pretenţii peste tot l-a găsit/ într-un târziu purtând un/ tricou negru decolorat cu căştile în urechi ascultându-şi un/ demo cu înregistrările celor 10 porunci/ doar el o pereche de căşti poruncile şi nebunii ăia frumoşi/ de la led zepp/ şi nimeni în jurul lui de parcă dispăruse toată lumea de pe/ pământ odată cu retragerea apelor din matcă“… „Moş Dumnezeu“ mai apare şi într-un poem „fără nume…“, în alt loc (p. 84), unde se scrie frumos despre un pui de Dumnezeu, acesta poate purta şi „un costum de baie demodat“ (p. 15).
Gabriel Gherbăluţă nu este un believer comod, facil… Oricum, pentru orice eventualitate, este nevoie şi de o femeie zeppellin (tot cu doi de „l“!), precum în poemul de la pagina 52, poem redactat nonconformist (mai mereu caută, decent, culmea, nonconformisul!): „doar o scânteie care dă foc soarelui din/ cuvântul ce stă să te nască/ (…)/ doar o scânteie furată de acolo/ de sus de la focul zeilor: doar o scânteie/ eşti pe val acum/ ascensiune rapidă în proprii-ţi ochi/ îţi permiţi chiar să fii darnică/ laşi o fărâmă din câştig şi robului/ să fie şi el fericit/ că şi el e om…/ şi robul crede// doar o scânteie şi amestecul de combustibil/ se aprinde instantaneu// inimă în flăcări/ trup în cădere liberă: zbor invers/ cât de pământ e pământul asta!…/ şi ce groapă mare e cerul…“…
Ca să-l ducă în Kashmir, la tatăl celor patru vânturi, este nevoie de orice fel de Zeppelin… Căutarea Sacrului este, de altfel, o caracteristică a tuturor volumelor sale pe care le-am citit… În volumul său de debut se întreba pentru cine scrie… Din fericire, nu a mai căutat răspunsuri la această falsă întrebare, a devenit din ce în ce mai mult o voce autentică, îndepărtându-se politicos de modelele asumate atunci, dar încă se mai alintă, de pildă, în primul text al volumului de faţă, sonet şi-atât („de drumul meu eu nu mai am habar“), iar distihul final (p. 105), un „avertisment“ oarecum abstract-ermetic („Când e cuvântul par, nu-i poezie/ Fardată moartă într-o lume vie“), ni-l învăluie într-o manta misterioasă, de acelaşi trubadur despre care tot am scris…
Culmea este că un cuvânt precum „muzica“ nu este de găsit în întreg volumul! Dar muza cântă, despre un fals tratat lirico-oniric, despre împoezire, trupurile, nudurile, dansând întru cuvinte, universul liric al poetului este plin de embrioni sau de îngeri, unii ciudaţi, unii îşi zic poez (au şi uter, p. 15), poezi, poate Bonzo e cu ei, Gabriel este un ludic în continuare, unde luciditatea învaţă erotismul fără de încetare, gata de despărţiri esenţiale, îndrăznind să-i spună „noapte bună“ Poeziei (p. 9): „în poemul ăsta nu voi prinde soarele/ cu plasa de fluturi/ şi nici cu o copaie sprijinită în băţ/ cum prindeam vrăbiile…/ ce… soarele e vrabie?/ în poemul ăsta vom fi serioşi/ cum membrii usr la şedinţe/ şi la fel ca ei/ nu ne vom uita în ochii cuvântului/ să nu roşească/ el că noi nu avem voie/ să dăm cu roşu într-un poem cenuşiu/ în poemul ăsta vom da cu fumigene/ şi ne vom aminti că:/ „ceva e putred în danemarca“// apoi bucuroşi că l-am născut/ ne vom spăla mâinile/ până vom scăpa de orice cuvânt/ care ar fi putut rămâne sub unghii/ şi vom merge la culcare urându-ne:/ „gânduri bune!“.
Moaşei Gabriel (orice poet este o moaşă!) îi este „un fel de“ frică: vrea să zboare (de aici aproape intraductibilul titlu al cărţii!), dar îi este teamă de căderi, poate şi de un anumit fel de Moarte, care se prostituează (p. 18), trece strada cu noi, este un personaj la modă (despre care uneori se abţine să scrie), cum este şi zeama de varză, da, cuvintele pot mirosi a moarte, cuvintele pot fi o haită care aleargă după Ea, o pot goni până la un dincolo, unde se pot vedea morţi de ploi, trei câte trei (p. 12)…
Cu mitologii pre mitologii călcând sincretic, poetul naşte în chinuri sau nu o altă mitologie, unde Muza-Toamnă are un cuvânt-galben de spus (vezi pp. 16, 17 ş.a.): argonauţii ar răpi o Evă pentru o altă poveste. Tehnic, poetul se mişcă dezinvolt, are alai de sonete, gazeluri, pasteluri (metafizice), mere aşteptând să fie muşcate, alai de pescăruşalug („uneori descoperim şi nedescoperitul“, p. 20), de arici (care primesc prin vis lună plină), licurici de jugulară.
Lumea creată de G. Gherbăluţă este de poveste, nu numai pentru adulţi, el chiar crede în Pălărierul nebun care poate scoate din joben poem după poem, fiecare text ridicând din uitare o altă ţară a minunilor (despre ţara oglinzilor şi alice se zice la p. 81), după cum sugeram şi mai sus, unde mai apare şi câte un Pitagora tânjitor: „median te împart/ între unu şi doi/ intră chronos de cart/ prin furtună şi ploi// într-un unghi ascuţit/ te pictez în cuvânt/ pescăruş amuţit/ peste fluviul pământ// geometru am fost/ într-o lună pătrat/ desenat fără rost/ tu m-ai şters şi-ai uitat// luna mea e un cub/ prinsă-n cer cu-un şurub“ (p. 25).
Pitagora, un posibil Homer, Zeus, măcar sandala lui Ahile, Ulisses, Baba Iaga, toţi pot fi martorii momentului când herghelii de inorogi vor lua drumul abatoarelor (p. 26), dovadă incontestabilă a faptului că, uneori, numai acordul părinţilor poate fi cel care garantează posibilul happy end al… poveştilor lirice marca G.G. Precum în povesteul (inventez şi eu!) „spus înaintea spusului ultim“ (p. 32): „şerpuim cuvânt Dumnezeu urechilor astupate/ îngerii au doar aripi:/ (cine să le caute urechile printre atâtea aripi?)/ disponibili sunt doar iepurii cenuşii…/ şi demonii: mai cenuşii şi mai mulţi/ decât iepurii/ se înmulţesc în noi exponenţial/ măcar de eram doar unu!…/ ca la începuturi/ şerpuim cuvânt şoptit unor urechi astupate/ ale mele, ale tale…/ şi totul e ca după ziua dintâi/ doar că unul dintre noi/ a stins lumina/ când a trântit/ uşa“…
Munca sa herculică la grajdurile nimănui pentru consacrarea conceptului de „poez“ frizează şaga cu divinitatea (p. 37), neexistând teama de posibilă blasfemie (la pagina 97, se zice despre impotenţa unora dintre zei), Dumnezeu iubea animalele şi poeţii fiind printre favoritele mele, ecou al zbaterilor creative primordiale, lipsind doar polonicul cu supă, cu stelele şi galaxiile condimente: „aşa îmi spui mereu/ când mă întorc către tinele tău/ mânjit cu amestecul acela de bărăgan copil/ de lut gras şi balegă de cornute…// uneori ridicam o casă … lut, balegă, paie…/ alteori visam că o dărâmam/ şi când deschideam ochii era dărâmată/ şi mâinile şi picioarele murdare// alteori voiam o poezie…/ o altă casă… lut, balegă, paie, cuvinte nu…/ cuvintele nu …/ rămâneau acolo/ înţepenite în gât în murdăria luată/ mâinilor, caselor din chirpici…// Dumnezeu iubea animalele şi poeţii/ Doar El…/ eu rămân aşa…/ cu lutul şi balega cuvintelor din gât/ cu o casă şi un poez care nu se vor ridica/ înainte de limpezirea trupului“… (p. 38).
Există un poem intitulat 50 de feluri de a jumuli un albatros, ocheadă către un Baudelaire nemuritor: din punct de vedere al experimentului literar, poate şi al timpului scurs între eşecuri kafkiene, G.G. mai şi încearcă, din stolul de albatroşi, să şi jumulească câţiva, pentru a-i vedea cum s-ar prezenta în noile ţinute; sunt albatroşii săi manifest, care îi dinamizează discursul, câteodată nemulţumit, săturat („m-am săturat, bunule/ şi voi părăsi puţin lumea ta/ ca să renasc într-un poez“, p. 56), psalmist („lumina Ta mi-ar vindeca lumina/ de n-ar cădea aiurea în deşert“, p. 57), casnic (p. 58), pockerist („te-am urlat/ n-ai venit/ de sub cărţi/ îşi râdea/ sub mustăţi…/ cacealma!“: p. 61), barbilian („ceas întors meduza/ leapădă secunde/ (…)// iernile din mare/ au ajuns la ţărm/ nu mai ştiu pe care/ s-o iubesc, s-o sfarm// şi ca lupul tată/ îmi păzesc poezul/ când secunda cată/ unde cade miezul// şi cu iarna-n buză/ am muşcat din gerul/ ce-a-ngheţat meduză/ şi mi-a înnegrit cerul“ (p. 62), extrem-oriental (are ceva G.G. de samurai fan rock, făcut prizonier de nebunia şi frumuseţea Lunii! – „luna paşte azi cocorii/ de pe-o margine de cer// din pătratul sterp al lunii/ te-am închis în patru ape/ şi te-au descântat alunii/ şi cocorii să te scape// uite, azi zboară cocorii/ iau cu ei luna şi norii“: p. 65)…
Din Bestiarul de altă dată (Bestiarium vocabulum, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016), mai găsim şi aici câte un inorog, doi, afară de cei sacrificaţi mai sus, mai este atenţie şi la social (de la terorişti la cerşetori, spălători de parbrize ş.a.), poveşti de iubire („ela fost primul care a ştiut că în călcâiul oricărei eve/ moare otrăvit un achilles“, p. 69 – erotismul rămâne unul dintre punctele sale forte), un spălător de vise, un cioplitor de aer (p. 70), atenţionări la cuvintele-idol („să nu vă închinaţi cuvântului cioplit!“), căutare de Noe („aici secunda stă spânzurată de cuiul/ de care atârna cândva un calendar/ aici nu mai există timp/ doar puţin spaţiu/ pe care l-au ocupat poeţii când n-au mai încăput pe arcă“: p. 73)…
Fiinţa poezului aproape teoretizat nu este deloc în siguranţă, nici chiar în vecinătatea îngerului sentimentelor pierdute (pp. 76-77): „nu mai sunt peşteri cu pereţii goi/ lumina rămâne acolo/ încăpăţânată/ în altamirele memoriei// doar scheletul cuvântului vânat/ şi scribul hrană iluziei/ te locuiesc// vom scrijeli poezul/ în pielea zăpezii/ ce va să cadă/ îl vom creşte mare/ apoi îl vom ucide/ cu dragostea noastră“…
Cum spuneam altă dată, poetul jertfit are forţa de a renaşte, are ceva în el din pasărea Phoenix, din lebădul jumulit din „pas de unu“ (p. 85) şi, mai ales, din înaripatele acelea cărora, din lipsă de imaginaţie, le spunem îngeri… Din cenuşa cuvintelor, cu toţi demonii lor, se reaprinde, învaţă plutirea pe fluvii secate, lacrimile lui (chiar neplânse) reumplu albiile, mai are puterea să murmure bonjour, poez, să fredoneze Nights in White Satin (p. 92, nu, nu Led…, ci The Moody Blues!), mai trimite o inimioară şi pe facebook (p. 93), încă nu declamă că la început a fost facebookul, rămâne la „din drag de logos“, „la-nceput a fost cuvântul“, dar este uşor confuz, ca după un maraton liric prin propria carte, iar, după căderea cortinei (p. 98), rămâne să scriem cronica pe care doar demonii o vor aprecia: „niciun răspuns şi-i negru şi roş acum în burg/ un demon de prăsilă veghează în amurg“… Rechinul-poezie de pe copertă poate fi şi el un răspuns. Gabriel Gherbăluţă pare să-i recite un poez. Sau e gata să îl sacrifice…
Cert este că, aşa cum spuneam la început, pierduţi în discursul său liric, trebuie doar să găsim capătul unui fir: ghemul desfăcut va fi o istorie care poate marca un drum anume. Desigur, într-un labirint în care Monstrul poate fi un minotaur, un rechin, o Ariadnă, un poet care, după cum sugeram, tot caută pronunţia exactă a Sacrului… Această căutare confirmă poezia sa ori, dacă vreţi, rock-ul poeziei sale, înălţarea sa, în balon sau în zeppelin… De sus, arca se va vedea sau nu.
