Scrierile Elenei Petreşteanu, de factură filosofico-poetică, caută să contureze o scontată unitate a lumii, un întreg spiritual reflectat în concepte şi metafore. Fără a fi refractară rezultatelor şi tipului de cunoaştere ştiinţific, analitic, autoarea speculează pe marginea unui spectru larg de concepţii (mitologice, religioase, filosofice) vizând o cunoaştere intuitivă, analogică, simbolică, şi nu una cantitativă, specializată şi polarizată pe diverse domenii.
Preocupările eseistice ale autoarei pot fi încadrate în domeniul larg al realismului filosofic, în acest caz, de tip teosofic. Realism fiindcă autoarea e încrezătoare că lumea fenomenelor (percepute, gândite, trăite) este obiectivă şi omul nu e rupt de realitatea pe care o poate exprima şi cunoaşte conceptual. Realitatea e concentrată în cel mai înalt grad în zona sacrului, a divinului acceptat în infinita lui diversitate, fără ca opţiunea spirituală să se conformeze unei anumite tradiţii; nu reiese dacă e vorba de un Dumnezeu personal sau impersonal, în mod expres imanent sau transcendent, rezultând o concepţie sincretică sau de ecumenism spiritual unde toate credinţele sunt adevărate, ţintindu-se acea „unitate transcendentă“ a lor de care vorbea Eliade. În fine, e teosofie fiindcă divinitatea e cognoscibilă prin natura ei în relaţie cu cea umană, ceea ce incumbă o formă de revelaţie sau o intuiţie de care scriitoarea se străduieşte să se apropie şi să o comunice.
Că e vorba despre Cosmoza (editura Ideea Europeană, 2014), Ratiosophia (editura Eagle 2016), ori de volumele de poezie (Povestea Punktului, editura Ideea Europeană 2017, Sacra Femina, editura Palimpsest 2019), acelaşi verb se distinge în încordarea de a comunica, justifica, afirma, dovedi că nu există o ruptură între „cele de jos“ şi „cele de sus“, că substanţa lumii este iubirea; avem de-a face cu o exigenţă înscrisă în realitatea lumii, de unde iradiază frumuseţe, sens, armonie, explicaţie raţională cununată cu o înţelepciune intuitivă.
În scrierile efectiv filosofice, cititorul atent descoperă la tot pasul oaze poetice şi uneori e greu să te ţii departe de ele, să nu-ţi fure auzul, „legat“ de axul persuasiv al pledoariei conceptuale. Doar câteva exemple din Cosmoza, primul volum al Elenei Petreşteanu:
„Acea zonă de tăcere iraţională îi dă infinitatea/ ca un dans între cuvânt şi necuvânt./ O asemenea scriere învăluie adevărul intangibil şi delicat/ Aşa cum el însuşi se învăluie în veşmintele lumii/ acoperindu-şi misterul sublim“ (delimitările de versificaţie îmi aparţin); „Lumea e un ocean conştient de iubire. Străinii ei înoată către cunoaşterea din centru/ Dar numai prin iubire o pot găsi“; „Ca şi fără iubire/ fără cânturi/ corporalitatea lumii s-ar sparge/ În infinte bucăţi străine…“ Exemplele pot continua, asemeneaa oaze poetice se găsesc la tot pasul, uşurând lectura, rezonând cu mesajul, făcând accesibil textul explicativ.
Farmecul scrierilor Elenei Petreşteanu, de natură poetică, afectivă, se conjugă cu scheme geometrice şi formule aritmetice, astfel că cititorul e pus în contact cu un tot, un întreg de sorginte orfică sau pitagoreică ale cărui arcade sunt luminate de o gnoză ce urcă până în zilele noastre. Autoarea recuperează în stil personal mitul biblic al căderii primordiale la nivel general de condiţie umană, prin tendinţa de a înţelege, descompune, reconstrui lumea ca dat, primită ca dar; deasemenea, e uşor de regăsit sistemul filosofic plotinian cu stadiile emanative din Unu, urmate de procesiunea ciclică, de revenire anametică a sufletelor la origine. Se întâlnesc în Cosmoza elemente de neoplatonism, gnoză, creştinism, spiritualitate orientală, teozofie, mistică, filosofie modernă (cu trimiteri la Hegel şi Schopenhauer) autoarea îmbrăţişând toate aceste surse, căutând confirmări la filosofi, sfinţi părinţi, teozofi, dar ţinându-se în acelaşi timp departe de spiritul polemic al Agorei antice. Aşa că Elena Petreşteanu apare mai degrabă înveşmântată în haloul unei oficiante dintr-un templu atemporal, fără să excludă nicio doctrină spirituală consacrată de unde preia materialul de construcţie şi îl prelucrează după reţeta proprie. Desigur că o asemenea manieră poate descumpăni (să foloseşti, de pildă, în aceeaşi frază cuvintele „Iisus“ şi „karma“), în momentul în care trebuie să admiţi, dincolo de asemănări ori puncte comune şi deosebiri de substanţă. Într-o asemnenea pozitivitate se află autoarea, când îşi construieşte propria concepţie, expresie a credinţei într-un „Adevăr absolut, într-o esenţă a unităţii lumii“, într-o „conştiinţă cosmică a sacrului“ (Cosmoza).
O astfel de atitudine cu conotaţii atot-explicative atrage riscuri pe care Elena Petreşteanu caută să le depăşească cu graţie poetică şi lingvistică, pentru a accede la un scontat adevăr absolut şi a concilia între doctrine spirituale de multe ori divergente. La mijloc e o nostalgie („Nostalgia vine… şi din nevoia de odihnă în simplitatea Adevărului mai vechi decât ameţitorul timp.“) asimilată cu aspiraţia la ideea fundamentală a filosofiei, aceea de a accede la „simplitatea infinită a Adevărului“.
În Cosmoza, pe asemenea caroiaj spiritualist, va fi proiectată ordinea polifonică a lumii, cosmogoniile considerate într-o conexiune analogică: spaţiu, timp, concept; număr, formă (geometrie), substanţă (nume), şi alte tipuri de triade fundamentale. Din acestea vor fi derivate anumite dualităţi consacrate (libertate-necesitate, esenţă-substanţă, bine-rău, sine-eu) altele simbolice (Orient-Occident, Cer-Pămînt, Iubire-Cunoaştere), sau de o manieră rezonantă (simplitate-complexitate), autoarea creionând în stil categorial, cu aparenţă dialectică, sinteza între opuşi, unitatea tendinţelor proniatoare cu cele mundane, revelând cititorului valenţele iubirii cosmice dintre principii.
Tema Cosmozei este geneza, creaţia şi aş vrea sa subliniez aici două idei importante ale volumului pe care îl am în faţă. Prima e aceea că existenţa nu-şi are cauza în ea însăşi, „Dumnezeu este, nu există“, el îşi conţine propria cauză a fiinţării, iar lumea e manifestarea Fiinţei supreme, existenţa ei şi nu estimea ei. Aici e unul din punctele nodale ale Cosmozei. Tot ceea ce există („soi calitativ“, „tip de vieţuitoare“, „tip de construcţie structurală“) este rezultatul creaţiei unei surse ideale a întregului manifestat, punct de plecare şi de revenire. Dacă sursa ar fi aici, toate speciile ar degenera, ori s-ar recombina haotic şi limitat.
Cunoaşterea e posibilă pe baza acestor modele veşnice şi internalizate ale minţii.
Avem aşadar de-a face cu un antievoluţionism, de fapt la Elena Petreşteanu „evoluţie“ însemnând cunoaşterea divinităţii ca sursă a lumii şi garant al cunoaşterii. În acest sens scriitoarea pune în lumină o cunoaştere analogică a adevărului arhetipal şi informal (pe urmele Sf. Dionisie Areopagitul), continuând cu o cunoaştere contemplativă (Sf. Maxim Mărturisitorul). Conform concepţiei Sf. Toma d Aquino, inteligenţa nu e actul unui organ, însă omul poate intui esenţa divină, lumina inteligibilă, pe baza asemănării cu divinitatea. „Aţintind mintea asupra simbolurilor Absolutului, adulmecăm însuşi Absolutul care se oglindeşte palid în ele.“ Aşa, consideră autoarea, se ajunge la certitudine.
În al doilea rând, şi fapt esenţial al volumului, cosmoza (concept original al Elenei Petreşteanu) este nucleul existenţial al lumii în totalitate. E vorba de un principiu cu dublu sens de manifestare: unul de ascensiune a creaţiei şi creaturii, altul de coborâre proniatoare şi îmbrăţişare a Creatorului; este vorba de unitatea îngemănată a lumii care se susţine în gravitaţia iubirii cosmice, cosmos şi întrepătrundere (osmoză). Prin prisma cosmozei (a iubirii cosmice ca fenomen real, fapt ontologic) se pot concepe gnoseologic înapoi unitatea, dualitatea, dar şi mai departe, multiplicitatea, chemată către unificare: „Această chemare prin ale sale către unificare apropie toată făptura… e chiar iubirea, forţa reîntregirii şi similitudinii, care pătrunde cu dorul revenirii tot ceea ce s-a depărtat de izvor sau de sine însuşi… Iubirea cosmică, cosmoza lumii cu ea însăşi prezidată de Creatorul ei“ este ceea ce „ţine unitatea întregului univers, ce îl îmbrăţişează şi-l aduce la sine, ce-l zguduie şi umple şi-l înalţă, ce e şi magnetism şi chemare şi unire şi comunicare reciprocă şi cunoaştere, ce nu-şi găseşte pacea decât în unitate şi adevăr, numai după ce renunţă la el însuşi, trăind în celălalt.“ (Cosmoza)
Ordinea lumii rezultă din manifestarea principiilor numerice de sorginte pitagoreică, dar şi platoniciană şi neoplatoniciană: Unu e Totul, sursa, generatorul dar şi ţinta celorlate principii (Doi, depărtare, polarizare, practic tot ceea ce creează Unu, păstrându-i „nostalgia“, şi al treilea principiu unificator prin dublă mişcare de sus în jos (creaţie şi ordonare) şi de jos în sus (devenire, evoluţie, armonizare), cosmoza propriu-zisă ce uneşte „esenţa celestă“ cu „substanţele lumeşti“.
Conceptul de „cosmoză“ are afinităţi cu acela de semioză a lui Umberto Eco, unde se vizează raportul dintre micro ş macro cosmos prin mijlocirea subiectului uman, iar cunoaşterea şi aşezarea lumii în categoriile ei se face prin simpatie, analogie, iluminare non-discursivă, dar şi la concepţia lui Peirce, unde semnul, obiectul şi cel care interpretează constituie o triadă unitară ce nu poate fi disecată la nivel diadic fără pierderi ireversibile.
Cosmoza Elenei Petreşteanu e un concept optimist ce pare a guverna formele ideale, pe cele materiale, dar şi cunoaşterea conceptuală a subiectului aspirant spre vitalitate, frumuseţe, armonie, pentru că, ne asigură autoarea, „ceea ce generează este şi ceea ce regenerează.“ Şi tot de teodiceea proprie autoarei ţine încredinţarea că suntem meniţi desăvârşirii printr-un proiect unic, originar şi expiator, încununare a unui drum iniţiatic anevoios ori de deschidere către un moment prielnic, aşa cum dialectica devenirii e cununată cu libertatea, după osteneala şi credinţa fiecăruia.
