Poate că apropierea împlinirii vârstei septuagenare să fi constituit motivul titlului ales pentru ultimul volum publicat de Ioan Nistor (Aproape, Şcoala Ardeleană, 2018). Adverbul de proximitate poate primi însă, prin contextualizare, sensuri destul de numeroase convergente în semnificaţii dintre cele mai bogate şi mai substanţiale. În „textualizarea“ poetică, potenţialul semantic al cuvântului primeşte concretizări multiple. La prima vedere volumul apare eterogen: spaţial în primul rând, cuprinde întâmplări sau amintirile lor consumate în arealul de origine, cu care creaţia de până acum a poetului ne-a obişnuit, cărora le adaugă şi câteva locuri mai îndepărtate precum cel al Italiei meridionale şi al Eladei; temporal, întâmplările şi semnele lor hypomnetice se distribuie pe un interval cuprinzător, de la memoria inocenţei infantile şi adolescentine până la confruntările tensionate ale actualităţii. Din perspectiva procesului de creaţie diversitatea cuprinde şi unele poezii proiectate şi începute cu ani în urmă, dar definitivate cu puţin înaintea publicării. Nici ordinea dispunerii lor în volum nu contrazice impresia de eterogenitate. Poate că acum poetul simte că „Se face târziu“ (titlul sugestiv al unui poem substanţial) şi se grăbeşte să încredinţeze memoriei întâmplări revelatoare de valori de sensibilitate şi de înţelepciune adunate de-a lungul unor vremuri, inclusiv dintre cele apropiate, nu întotdeauna prielnice chemărilor vieţii.
Volumul îşi găseşte însă unitatea tocmai în proximitatea acestor semne şi urme înfăptuită şi întreţinută prin serviciile memoriei şi prin intensitatea trăirilor, care suspendă distanţe şi suplineşte absenţe.
Cum ne-a obişnuit din scrierile anterioare Ioan Nistor aduce în proximitate în primul rând lumea Ţării Oaşului, cu care întreţine o relaţie întemeiată pe condiţia organicităţii, afirmată şi promovată în ciuda asaltului tumultuos al îndrăznelilor postmoderniste. Hypomnetice, semnele acestui spaţiu au devenit motive literare bine cunoscute în lirica autorului; reluarea lor dezvăluie însă sensuri şi întregesc semnifcaţii noi, consecinţă a performării ideatice şi expresive neîntrerupte pe care poetul o practică.
Motiv prezent în lirica sa de la începuturi, iarba primeşte atribute de cea mai înaltă treaptă ontică. Deşi contemplat în momentul sfârşitului firul de iarbă uscată deţine valori şi funcţii animiste resuscitate din arhaicitatea locală, ridicate până la altitudine sacrală: „tu ştii că eşti năzuinţă veşnică / tu ştii că eşti viaţa care din proprie memorie renaşte / că ai fost aspiraţie binecuvântată de sandala lui Isus,“ ori ajunge să însemne „palma grijulie a lui Dumnezeu care / îi păzeşte pe cei ce aşteaptă / în cimitirul părăsit.“ (Un fir de iarbă).
Prin verticalitatea şi prin eternitatea ei ciclică, iarba întreţine legătura pământului cu cerul, înscriindu-se între elementele primordiale ale universului, asemenea strigătului, „cel mai pur limbaj“, unic şi universal în arhaicitatea sa, „fir alb“ care „a cusut laolaltă toate limbile“. Ca limbaj primordial este „singura flacără fără cenuşă / cuvânt îndată auzit de Dumnezeu.“ (Iarba cerului).
Temei al vieţii, organicitatea are manifestare eshatologică orientând fiinţa spre altitudinea divinităţii. Ca în gândirea blagiană unde transcendentul coboară, poetul identifică locul întâlnirii cu divinitatea: „unde sfârşeşte puterea de a mai urca / acolo se apleacă / urechea lui Dumnezeu“ (Transfuzie), afirmă autorul printr-o formulare de concentraţie aforistică. Orientarea ascendentă a fiinţei este conferită acesteia de instanţa supremă a sacralităţii, care „pe om nu l-a lăsat să stea învelit cu iarbă / şi l-a chemat să urce la cer / toată moartea“ (Veşnicie). Simbol al continuităţii şi purităţii vieţii, iarba devine şi un revelator universal al sacrificiilor fiinţei inocente: „Iarba era verde, laptele era alb / Dar de unde acest roşu năvalnic pe eşafod?“ (Iarba era imaculată…)
Aceeaşi performare a unui motiv frecvent abordat anterior se produce şi în exemplul copacului. Contrar perceperii generale defavorabile, crengile uscate mai au un rost şi destul de important; doar ele mai „poartă vânătăile fulgerelor“ prin care depun mărturie despre intensitatea trăirilor consumate şi tot ele redau fiinţelor vulnerabile bucuriile vieţii: „porumbeii aleg crengile uscate după ploaie să-şi pieptene penele“, motive pentru care „un copac trebuie luat aşa cum e / cu toate ale lui / fără ură şi părtinire“. (Crengile uscate). Îndemnând la o atitudine „sine ira et studio“ versurile transferă lumii vegetale, pe baza organicităţii comune, principii şi aspiraţii constituite în experienţa omenească. Prin reciprocitatea intrinsecă elementele naturii deţin caracteristici şi trăiri psihologice dintre cele mai dramatice, izvorâte din convingerea că „pomii sunt ca oamenii: femei şi bărbaţi, (…) că singurătatea îi poate usca până la sinucidere“. În consecinţa finalităţilor constructive ale vieţii – „Să zideşti o casă, să faci copii, să plantezi un copac“ – poetul ajunge şi la nevoia umanizării lumii organice, adică „să plantăm doi: Adam şi Eva ai pomilor“ (Singurătatea pomilor).
Există o reciprocitate şi între spaţiul natal şi eul liric, întreţinută cu energie deosebită din ambele părţi. Casa, produs al artificialului, „a spulberat-o vântul“, dar pământul unde aceasta a fost cândva a rămas şi înlănţuie cu putere fiinţa poetului prin „spinii tari şi înnegriţi ca nişte gheare“, în timp ce un rug care îl „ţine în strânsoare“, vrea „să vadă dacă va curge în ţărână / un fir subţire de sânge“. (Înlănţuit). Generator de energii vitale spaţiul de origine verifică totodată capacitatea jertfei omeneşti şi puterea acesteia.
În acelaşi temei al organicităţii şi elementele tradiţional înzestrate cu puteri malefice susţin reciprocitatea relaţiilor. Cucuta otrăvitoare, care poate nimici chiar şi moartea, nu reuşeşte să înăbuşe „nucul pe care tata bătrân l-a plantat fericit / că s-a întors viu din războiul împăratului“ şi care „creştea tot mai înalt, (…) a rămas verde şi s-a mutat în sufletul nostru / al nepoţilor“ (Strategie), asigurând şi prin acest transfer de semnificaţie continuitatea valorilor dobândite pe parcursul vieţii.
Dintre valorile aceluiaşi areal poetul aduce în proximitatea momentului eşantioane de solidaritate omenească şi de înţelepciune a senectuţii. Mama Ana, a cărei amintire o cântă clopotele din cimitir şi a cărei intervenţie salvatoare tânărul ajuns victimă „danţului mătrăgunii“ o invocă, întrebând „unde eşti mamă să-mi pui pe frunte o ştergură udă“ (Poem de dragoste), transmite copiilor şi povaţa înţelegerii omului care vorbeşte singur, că „poate i-i sufletul amar“ (Suflet amar).
Relaţia cu lumea organică se proiectează şi asupra celei anorganice în virtutea umanizării întregului orizont existenţial. Masa la care a scris şi căreia i s-a destăinuit „ca de la suflet la suflet“ a ajuns să ardă pe foc şi chiar dacă „purificarea prin foc nu îngăduie lacrimi“, iar „plânsul nu i se mai aude“, (O masă veche), întristarea reţinută a poetului aminteşte de vechea expresie vergiliană: „sunt lacrimae rerum“.
De altfel poetul nu refuză lacrimile, chiar dacă acestea se cuprind discret „în parantezele ochilor“ şi nici nu-şi ascunde plânsul când simte că „se apropie ceasul“ şi când „ai văzut semne (…) din „limba de dincolo“ (Cod); dimpotrivă, tăinuirea lor ar însemna o greşeală.
Şi fără a constitui un bilanţ cuprinzător reiterarea unor momente revolute nu se reduce doar la provocările semnelor. Din universul liric al poetului nu lipsesc trăirile erotice pe deplin îndreptăţite într-o lume care se cuprinde integral în organicitate şi care redau momente pe care le evocă în imagini pline de graţie. Din arealul originar preia motivul folcloric al „dansului mătrăgunii,“ care-i prilejuieşte dezvăluirea ispititoare a fecioarelor devenite adevărate „bacchante ale nordului.“ Farmecul acestor dezlănţuiri pasionale mai trimite şi în actualitatea discursului liric săgeţi aruncate „din arcuri de miere“ (Năluciri). Prelucrarea motivului rămâne încă livrescă, dar poezia erotică dobândeşte autenticitate când memoria aduce în proximitatea momentului evocator aspecte din experienţa personală. Emoţionantă este evocarea unei idile incipiente, adolescentine desfăşurată în ambianţa vieţii şcolare: „îţi sărutam cu ochii bretonul, caietul, subsioara / când se-ntorcea spre tablă profesoara //şi doamne câte îmi treceau prin gând / când mă prindeai de mână tremurând.“ Distihurile rimate sugerează reciprocitatea trăirilor dincolo de neîmplinirea lor care contează mai puţin; mult mai mult exprimă amintirea ei cuprinsă, hypomnetic, într-un semn recunoscut: „banca unde-ai stat mai e şi-acum / sub nişte tei de-aromă şi de fum“ (Haya). Numai că şi semnele au soarta lor: „pe unde călca Eriana purtând tava cu mirodenii / cresc plante răutăcioase şi indiferente pe care / le cunoaşte doar timpul străin“. În amintirea poetului însă „zâmbetul ei e prezent ca un cântec / şi tot ca un cântec sunt şi întrebările ei din memorie.“ (Timp).
Încrederea poetului în facultatea memoriei este puternică, mai ales când este potenţată de dorinţă sau când este împărtăşită de o comunitate. Ea se opune curgerii timpului revenind periodic odată cu purtătorii ei, deoarece „poţi să-ntorci timpul răsucind uşor / un fir dintr-al memoriei fuior“ şi să descoperi că „lumina va fi tot ca la-nceput / toate rămân, nimic nu s-a pierdut“. (Nimic nu s-a pierdut)
Dincolo de aceste momente refăcute din amintiri, ce ilustrează convingător că poetul energiilor oşeneşti dă curs cu remarcabilă graţie şi unor momente de gingăşie şi de inocenţă, erosul este redat şi la momente de maturitate, dezvăluindu-şi funcţia vitală şi natura organică. Femeia tânără, plasată în structura organică a fiinţei tocmai în locul inimii, „nu are altceva nimic de făcut / decât să-şi caute fără încetare / sora geamănă / din lume“ (Fără inimă). Mai mult, feminitatea rânduieşte viaţa de cuplu conferindu-i coerenţă, unitate, sens: „dacă tu ai pleca din filele memoriei mele / te întreb: / Ce le-ar lega împreună în acelaşi album? // şi dacă nu te-ai afla în timpul meu / ce-ar mai putea umple golul ce s-ar căsca / precum o prăpastie?“ (Lupta cu hăul). De descendenţă stănesciană structura interogativă a versurilor invită la o meditaţie mai îndelungată şi mai profundă asupra rosturilor feminităţii. Între acestea poetul nu uită pe cel de purtătoare a frumuseţii, pe care-l descoperă la locul desăvârşirii acesteia, în spaţiul antichităţii greceşti, în Elada, acolo unde contemplând statuia lui Venus „am înţeles că mâinile pot fi retezate, dar frumuseţea / rămâne.“ (În Ellada) Şi în acelaşi spaţiu, unde îşi intersectează paşii cu ai lui Aristotel, reuşeşte să înţeleagă „că există clipe când timpul se suspendă / iar distanţele se anulează.“ (Măslinele erau verzi). Poetic aceasta se întâmplă tocmai prin intensitatea trăirii, dimensiune prin care Nistor apropie lumea oşenească folclorică şi arhaică de antichitatea greco-latină.
Nu lipsesc din cuprinsul volumului şi câteva poezii de atitudine civică, din care reţin mai întâi Un colac de sârmă ghimpată, care arată altfel decât cel de salvare, decât cel aruncat peste groapă, sau cel din coada câinilor, dar care „se rostogoleşte printre oameni“ şi „nimeni nu ştie / de care parte va ajunge.“
Prilejul aniversativ admite, poate că şi reclamă, şi o anumită insistenţă asupra rosturilor poeziei. Volumul cuprinde chiar şi o Artă poetică, reprezentativă pentru momentul devenirii septuagenare, transpusă în invocarea celor „şapte poduri“ dintre care „doar unul e solid,“ şi a celor „şapte ape“ în care „blestemul nu se spală“, expresii ale experienţei dobândite pe parcursul vieţii şi al creaţiei şi împărtăşită cu timiditatea modestiei. Poezia are şi o valoare testamentară, cuprinzând îndemnuri şi învăţături cu valoare etică şi existenţială: „ai grijă de răsad“, „nu bea din apa ce nu ţi se cuvine / şi nici n-o tulbura când crezi că-ţi aparţine“. Şi „flacăra iubirii / când untdelemnu-ţi seacă sortită-i năruirii“ spune poetul ajuns la vârsta sapienţială când, revenind la condiţia organicităţii lumii şi vieţii recurge la virtuţile acesteia: „dintr-o creangă bună,…la soroc / nu va ieşi un vierme, va creşte un boboc“ (Arta poetică), dar şi la structura în distihuri, corespunzătoare limbajului paremiologic al proverbelor populare. Exprimată cu o modestie opusă orgoliilor, mai puţin vinovate de marile nenorociri ale lumii, autorul se menţine în condiţia creatorului anonim: „neînsemnatul, mai adună grăunţe / pentru porumbelul trimis pe vârful muntelui“ (Tot mai Neînsemnat…).
Ideea testamentară se complineşte cu „lecturi biblice“, scurte rugăciuni în care cere Divinităţii permisiunea de a-şi împlini misiunea asumată. Cu această îngăduinţă şi cu îndreptăţirea acordată de valorile spaţiului de origine, care-şi cer expresia şi perpetuarea, poetul are încredere în misiunea sa şi în rostul poeziei care „rar de tot se lasă prinsă între file de carte“, dar care purifică „precum stropii litaniei spală de pământ / sufletul“ (Poezia din cutia poştală). Contrar instituirii unei lumi artificiale, ale cărei erori şi orori poetul le identifică şi le înfierează, în care şi poezia ca „o pasăre…rotind chemări“ pare sortită pieirii, poetul îşi încheie volumul cu convingerea că poezia va rămâne Pasărea care nu piere pe limba ei.
Conştient de valoarea şi rostul poeziei şi de misiunea ce-i revine, poetul declară într-o creaţie emblematică:
„Vă las castelul vouă, eu rămân cu drumul
acolo vin fantome, se iscă vântul, fumul
din lacrimi, din sudoare drumul păstrează sarea
din toate câte fost-au rămâne-mbrăţişarea
mă văd sorbind cu sete lucindele cărări
ci nu am dat răspunsuri, mi-am pus doar întrebări
mă văd şi mă tot satur cu fructul astringent
din plus valoarea lumii nu iau nici un procent
doar caut şi scriu semne la margine de mare
uimit cum timpul arde-ntr-o albă lumânare
iar ochii cei struniţi să vadă prea departe
tresar când roua sărută o pagină de carte
un curcubeu sui-va din ea peste pustiu
şi va-ncolţi în suflet un mic grăunte viu
este – o ştiu – canonul şi darul de la zei
n-a fost clipa frumoasă, cât amintirea ei“
(Eu rămân cu drumul…)
Extinderea prudentă a universului liric, complinirea semnificaţiilor motivelor anterior asumate şi aprofundarea lor prin confruntarea cu experienţa cognitivă şi existenţială alcătuiesc drumul pe care Ioan Nistor îşi performează creaţia poetică, ajunsă acum la pertinente accente sapienţiale, cu relief viguros în portretul poetului la moment septuagenar.
