În zilele unui august torid, când în Bucureşti se topea asfaltul şi ţipau copacii şi iarba de sete, şi-un câine-n curtea pavată lătra de mama focului, ieşind din poiată, am dat curs invitaţiei poetului şi am păşit cu smerenie pe Armenească, urcând treptele catedralei marelui meu prieten, care m-a-ntâmpinat în prag, cordial, de parcă ne cunoşteam de câteva sute de ani, el zice, de o mie de vieţi! de parcă eram fratele lui mai mic, mult iubit, dar cu delicateţe să nu cumva să mă pună, sau să mă simt, în inferioritate. I se alătură Ana, soţia mult iubită cu o dragoste de părinte ascultător. Dar, intraţi, intraţi, vă rugăm, mă invită poetul şi Ana, celebru avocat. Câinele al cărui nume nu l-am reţinut, a dispărut.
Catedrala, tapisată cu poeme – tablouri de strajă timpului, mi-a impresionat, din prima, privirile care alergau mai repede decât paşii pe cuvinte, avide de pastelurile, de paspartuurile de o sobrietate elegantă pe care poetul le aşezase pe umerii pereţilor plini de cuvinte cu nectar poetic, vorbindu-mi despre iubirea Anei cu care a fost răsplătit, şi, mult adevăr este, că din iubire ne naştem şi din iubire ne hrănim întreaga noastră viaţă. Astfel, îmi zice, mă bucur de cuvinte, poezia a avut întotdeauna grijă de mine, aşa cum şi eu am grijă de ea. Eu însumi sunt cuvânt desprins din mine.
I-am adus aminte de Piatra Neamţ. Ooo, oftează, la Piatra Neamţ, am făcut parte din cenaclul condus de matematicianul Constantin Borş. Eu, zic, l-am avut ca profesor din clasa a X-a până-ntr-a XII, scriam poezioare, şi mergeam şi la cenaclu, Calistrat Hogaş se numea. Profesorului îi plăceau elevii care se ocupau cu scrisul. Iar el, după ce m-a aprobat îngândurat, Da, da, da, a marşat. Eu am scris, atunci, chiar şi o piesă de teatru, „Până la cer fără scară“, care s-a chemat apoi „Iubesc pe al şaptelea“, în care au jucat Florin Piersic şi Rodica Popescu Bitănescu! Şi multe mi-a mai povestit despre Piatra Neamţ, despre Jana, despre prietenii de care îi era dor, despre casa părintească, despre rudele rămase acolo, pe care, cândva le vizita an de an, acum din ce în ce mai rar.
Aşa a început recursul în timpurile acelea ale lui.
Răsfoind împreună albumul cu fotografii dintr-un alt secol, am avut privilegiul să aflu că se trage dintr-o familie de intelectuali cu originea în judeţul Neamţ, din chiar Humuleştii lui Creangă. Îşi aranjau părul chiar în oglinda Ozanei, atât de aproape era casa de apa râului. Coman Şova s-a ivit pe lume la Bucureşti, în 18 octombrie, 1933, an cu profunde mişcări sociale, un an care ni i-a dat, printre alţii, şi pe Ion Băieşu, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru, Eugen Simion, Alexandru Ivasiuc, sau Grigore Hagiu, poeţi, prozatori, critici literari pe care avea să-i cunoască faţa-n faţă şi, cu care avea să-şi împletească şi să-şi împlinească destinul în literatura română.
Totuşi, copilăria şi-o petrece la Piatra Neamţ, în Ţărăncuţa, „un cartier numai cu numele, fiind mai degrabă un sat cu căsuţe şi ulicioare, cu gospodării în care nu era de mirare să vezi localnicii crescând capre, oi şi chiar vaci.“ Încă din clasele primare recita la serbările şcolare din Eminescu şi Coşbuc, chiar şi din poemele proprii, îşi aminteşte cu nostalgie. Pe când era elev la liceul Petru Rareş, fiind coleg cu Paul Findrihan, a debutat în paginile suplimentului literar al ziarului Ceahlăul cu un poem în proză: Dimineţile albastre. La sfatul părintesc al tatălui, care-l voia inginer silvic, se transferă la Şcoala Tehnică de Silvicultură Roznov, pe care o absolvă în 1952. Îl întrerup şi-i spun că eu abia mă născusem în 1951, şi că, şi eu, am urmat Şcoala Tehnică de Exploatare prin anii 1970.
Zâmbeşte tinereşte. Ai păşit pe urmele mele, zice. Da, am păşit, cât le-am văzut.
În acest an, 1952, după câteva peripeţii, pe care mi le povesteşte cu un umor nostalgic, susţine examenul la Institutul de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti şi devine coleg de generaţie cu George Constantin, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, George Motoi, Leopoldina Bălănuţă, Florin Piersic, Mircea Albulescu, Stela Popescu, Constantin Rauţchi, Dumitru Furdui.
Pentru că era „ca un zeu de frumos“, spun colegii de generaţie, cam în perioada asta, îşi aminteşte că, sculptorul Ovidiu Maitec l-a rugat să-i pozeze, ca model, pentru statuia lui Eminescu de la Cluj şi Oradea.
După 3 ani de actorie, unde i-a avut ca profesori pe George Vraca, Marieta Sadova, Septimiu Sever, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Tudor Vianu, intră la Şcoala de Literatură, care, numai după un an, este transferată la Facultatea de filologie a Universităţii bucureştene, cu denumirea de „Secţia de literatură şi critică literară Mihai Eminescu“. Aici, întâlneşte pe Nicolae Labiş, dar şi pe Cezar Baltag, Nicolae Dragoş, Florin Mugur, Paul Goma, Grigore Hagiu şi alţii de care n-am auzit. Da. Cam aşa.
Începând cu anul 1963, până în 1990, Coman Şova parcurge o „îndelungată şi fructuoasă carieră în presă“1. În această perioadă debutează în dramaturgie cu piesa Iubesc pe-al şaptelea (1964), avându-i în distribuţie pe Florin Piersic şi Rodica Popescu. A fost singura piesă jucată, din păcate. Este secretar general de redacţie la Amfiteatru (1965-1972), unde Ion Băieşu era redactor şef. În colectivul redacţional mai erau: Fănuş Neagu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Andrei Şerban, Mircea Zaciu, Petre Mihai Băcanu, Eugen Uricaru, Mihai Tatulici, Adrian Dohotaru, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Pituţ, legând prietenii durabile cu unii dintre ei.
Anii de la Amfiteatru au fost rodnici, astfel că, în 1967, publică în Scânteia tineretului, piesa în două părţi Nopţile lui Argus, cu o prezentare de Fănuş Neagu, iar în 1969 îi apare, în România literară, prima parte a piesei Ringul de dans. În anul 1970, apare la Editura Eminescu, volumul de debut în poezie, cu titlul sugestiv, Astrul nimănui, care a însemnat şi primul pas pe cărările poeziei. Îmi arată ediţia princeps. Citesc unde s-a deschis cartea, primul poem din volum, Rugă: Doamne, dă-mi un ochi de soare/ să torc fir de bronz pentru greblat/ dă-mi din lăstărişul forţei Tale/ râvnă-n meşteşugul ce mi-ai dat. Este „ primul pas“ cu care începe urcuşul spre culmile poeziei. În anul următor, 1971 apare, în revista Argeş, condusă de Gheorghe Tomozei, piesa Saltul de panteră şi, tot în acest an, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Din 1972 până în 1974, este secretar general de redacţie la România liberă, redactor şef, Octavian Paler pentru ca, între 1974 – 1986, să se ocupe de revista Magazin, ca redactor şef adjunct. Mă invită să-l urmez. La capătul culoarului, urcăm trepte spre pod. Acolo e o imensă bibliotecă. Cărţile se lipesc de perete să ne facă loc. Cu o frecvenţă de 4 ani, – reamintim că primul volum de versuri îi apăruse în 1970 – publică, la Editura Eminescu, în 1974, volumul de versuri, Marival. Uite cartea! O deschid curios. Citesc Cuvintele: Cuvintele sunt întâmplări/şi întâmplările sunt eu,/catargul fără depărtări/sau valul întâmplat mereu./ Cuvintele sunt febre lungi,/cuvintele-s făpturi fricoase,/tu să te temi numai atunci/când peste fire-s de frumoase. Şi mai încolo iar citesc. Opreşte doar clipa: Acesta-i pădurea, iubito,/acestea – cuvintele/acesta sunt eu sub amarele stele,/aceştia-s părinţii din care venim,/acestea-s păcatele.vinde-le./Opreşte doar clipa în care iubim. Mi-arată Cuvinte de reazem, apărută în 1977. Au vorbit elogios despre cartea aceasta Fănuş Băileşteanu, Tia Şerbănescu, Alex Ştefănescu, Cornel Regman, Dan C. Mihăilescu, îmi spune, căutând alte cărţi. Deja am primit cartea pe care, evident o deschid să-i sorb cuvintele dintr-o sete curioasă. Puls: În sângele care trece prin inimă/de şaptezeci şi două de ori pe minut/şi de o sută patruzeci de ori/când viaţa o cere,/în silabele tâmplelor arse,/în toate cele mărturisite/şi nemărturisite/sunt eu,/împodobit de erori/ca o livadă de fructe. Şi mai citesc. Ţine minte: La capătul celălalt al lumii/dacă sunt,/ca un ac magnetic,/pe firul nesfârşit al iubirii,/ pasul meu se îndreaptă/spre tine.
Am în braţe un teanc de cărţi. Înţeleg că sunt cadoul pentru mine. Ana mă ajută. Mă-ntreabă dacă-mi place bucătăria mexicană E de fapt, o invitaţie la cină, de nerefuzat.
În anul 1979, rulează pe ecrane filmul Ora zero, realizat de Casa de Filme 4, regia Nicolae Corjos, după scenariul semnat de Coman Şova, care a pornit de la rubrica lui, Cronica orei zero, ţinută la România liberă şi la Flacăra lui Adrian Păunescu. Cu o distribuţie de excepţie, filmul este foarte bine primit de critica de specialitate (Ecaterina Oproiu, D.I. Suchianu, ş.am.d.). Tot la Editura Eminescu, publică, în anul 1980, volumul Poeme, apreciat ca „o apariţie editorială remarcabilă, în care forţa lirismului constă în marea autenticitate a exprimării“ (George Arion). Poetul o caută printre rafturi, o găseşte şi mi-o dă. Cadou! O deschid, şi, dând paginile una după alta, citesc trei poeme:
În întâmpinare: Pădurea aceasta îmi ajunge,/e atât cât îmi trebuie,/aer este destul,/o să respir cu măsură./ Cuvinte am,/încă mai am,/o să le aleg pe cele potrivite/ca să-ţi ies înainte./ Şi de n-o fi prea multă lume,/poate ne vom întâlni.
Mărul: Natura-i dornică mereu/să dilate lumea./Nu poţi să nu te duci/când strigă ea:/vino!/ Ia-ţi mărul tău/dulce, mărul tău/singur,/şi-nfloreşte-l,/şi rodeşte-l./ Firea ta e să rodeşti.
Darul lui Dumnezeu: Dumnezeu, vrând să-mi facă un dar,/a smuls din sternul meu o coastă/şi, urându-mi sănătate,/ a făcut-o hotar între mine şi singurătate./ Era un balcon, era o durere,/o lună mare, umbră, prihană/când am şoptit cântare coastei mele/şi-o oblojesc de-atuncea ca pe-o rană.
Ce-aş mai putea spune despre poezia lui, când atâţia mari critici s-au exprimat în cuvinte elogioase? Mă-nclin şi murmur. Foarte frumos! E o poezie fără cusururi!
În 1983, cel de-al cincilea volum de poeme.Iată-l! Unul cu altul. Mi-l pune, cu grijă, deoparte, fiindcă mă vede citind din Poeme. Îl iau şi-l deschid cu aviditate şi citesc
Frunze căzătoare: Tocmai când eram gata-gata să fiu/mai presus de propria-mi fire,/am întârziat./ Câţiva pomi plantaţi într-o seară/s-au uscat creangă cu creangă,/arşi de nesomn în aşteptarea mea./Puţinele mele cărţi scrise/au fost uitate până şi de cei singuri,/care le căutau./ ce fac cu aripile mele acum/când au devenit frunze căzătoare? Să nu uiţi: Şi dacă o să ne mai întâlnim/când eu voi fi aer/şi tu ploaie,/sau eu piatră/şi tu pasăre,/dacă o să ne mai întâlnim,/să nu uiţi/că ne-am spus adio,/Dragostea mea.
În anul 1989, a urmat de-al şaselea volum de poeme, Căderea fructului, despre care Alex Ştefănescu scrie într-o cronică din România literară: „poeţi ca el întreţin interesul pentru poezie şi contribuie la păstrarea unei relaţii de comunicare firească între autori şi cititori“ şi, desigur, mi-l dă şi pe acesta. Citesc cu voce tare, ca un actor.
Să poată înmulţi fructele.: Ce să-i mai dau poemului/să poată înmulţi fructele,/să fie sămânţă,/punct de sprijin pentru rotund,/să fie invulnerabil/ca miezul pământului,/ca adevărul care aşteaptă/răbdător,/mină nedescoperită.
În anul 1996, apare al şaptelea volum, Nevoia de alb, cu o prefaţă de Nicolae Balotă din care aflu că: „Mânuind arta litotei, a zicerii concentrate, Coman Şova cunoaşte bine limitele cuvântului şi nevoia lui de tăcere. Discreţia sa poetică, lipsa de ostentaţie lirică ţin de o esenţială nevoie de alb.“
Ce interesant!, am exclamat eu deodată. Aţi pornit la drum cu un film, Iubesc pe-al şaptelea, şi v-aţi oprit, cumva, pentru un pic de odihnă la Nevoia de alb, care este al şaptelea volum de poeme. O coincidenţă de cristal. Cred că-l iubiţi cel mai mult, fiindcă-i mai aproape de inima dumneavoastră. Pe fiecare îl iubesc cu aceeaşi dragoste, zice! Volumul cu pricina e în mâinile mele. Deschid şi citesc cu vădită surprindere, pentru că e imaginea care mi s-a dezvăluit prima dată când am intrat în acest loc binecuvântat de poezie: Pereţi tapetaţi cu pânză de tort/iarbă peste care au trecu brume/Fereastra/dă spre centrul lumii/centrul lumii estre în schimbare/Suntem într-un măr desprins de pe ram/Într-un cerc suntem cuprinşi/În palma lui Dumnezeu/Ana. (Ambianţă).
Coborâm scările, poetul înainte, deschizând drumul, eu îl urmez tăcut. Ana ne cheamă la masă, îmi şopteşte. Când ajungem în sufragerie, în picioare, din dreptul scaunului pe care urmează să mă aşez la masă, încep să recit a doua poezie care mi-a ieşit în cale, cu titlul Spre acolo. Surpriză. Se alătură vocea Anei, şi recităm împreună, toţi trei: Femeia lansează chemarea/în întreg aerul/ca s-o respiri/Nu se poate să nu respiri/chemarea ei/care-ţi poartă paşii/spre acolo/ Pe tine te aşteaptă/când aşteaptă femeia. Şi-ncă una, la cererea mea. Îmi iese. Se aprobă. Ana le ştie pe de rost.
În întâmpinare: Ochii mei pleacă de-a lungul bulevardelor/prin labirinturile metrourilor/pe scările rulante/să te vadă venind/ Sunt orb aici unde sunt/pentru că ochii mei au plecat/păsări străvezii în întâmpinarea ta/să te vadă cu vii/ În tot oraşul te caută/pentru a te vedea cum vii./Covoare albastre se fac/ca să păşeşti venind.
Batem din palme pentru reuşita recitării în cor, ceea ce-i face să se-mbrăţişeze, de parc-atuncea s-au cunoscut prima oară, luându-şi un rămas bun până la următorul poem.
După cină, am vorbit despre Revista Bucureştiul literar şi artistic, fondată împreună cu scriitorul Florentin Popescu, în octombrie 2010, când a fost prezentat de Radu Cârneci, Nicolae Georgescu, Ion Andreiţă, George Genoiu şi Corneliu Ostahie, la Muzeul naţional al literaturii române. Am primit, apoi, şi mai multe cadouri scoase din rafturile altei biblioteci aflată la parter: Iubirea este haina mea de fiecare zi /Die liebe ist mein alltangskleid, ediţie bilingvă în traducerea Ioanei Crăciun – Fischer, apărută la Editura Neue literatur în 2010, volum prezentat de cei doi la Târgul de carte de la Leipzig din acelaşi an, luna martie; 101 poeme, o antologie apărută la Editura Biodova, în 2012; Paharul cu îngeri, apărut în 2013 şi, din acelaşi an, antologia în ediţie bilingvă (română/engleză), intitulată Frig/Cold, ambele la Editura SemnE; Zăpada şi ochii lupilor/La nieve y los ojos des lobos, o nouă antologie, bilingvă (română/spaniolă), în traducerea Gabrielei Banu, apărută în 2017, la Editura Artemis, Bucureşti, cu ilustraţii de Joan Panisello Chavarria; o altă carte, o monografie, apărută la Editura SemnE, 2014, cu titlul, COMAN ŞOVA, omul şi scriitorul, de Florentin Popescu, redactor şef la Bucureştiul literar şi artistic, prietenul poetului, şi încă o carte, COMAN ŞOVA, culegere de însemnări, editor Gabriela Lungu, un minunat album, editat la Tipo Moldova, 2017, cărţi, îndeosebi ultimele două, care m-au inspirat în alcătuirea prezentului demers.
I-am oferit, la rândul meu, cu modestie şi cu autograf, câteva din cărţile mele, romanele Tiptila şi Mahalaua Precista, şi o carte de poeme Al nouălea Rai!
Le-a primit şi mi-a mulţumit cu nobleţea care-l caracterizează.
CADOURILE le-am aşezat în geanta mea de voiaj, neîncăpătoare, nu înainte de a-mi da câteva autografe pe cărţile domniei sale. Am primit şi cartea soţiei, Ana Diculescu, intitulată Poeme, apărută în 1998, la Editura Eminescu.
Pe coperta Poemelor Anei Diculescu, ajuns acasă, la Piatra Neamţ, citesc: Răvăşită, pun în altar neîngăduita şi minunata/aventură a fiinţei întregi Ana./Te simt,/te pierd, vis neterminat…/ Şi inima dă să cadă ca o lacrimă,/o umbră bântuie grădina de vară unde/stau împletită cu iedera şi frâng furtunie simt,/te pierd, vis neterminat…
Iată, acesta-i autoportretul Anei, am zis, şi gândurile mi-au zburat în amintire.
Da. Toate astea mi s-au întâmplat în zilele unui august torid, când în Bucureşti se topea asfaltul şi ţipau copacii şi iarba de sete, şi-un câine-n curtea pavată lătra de mama focului, ieşind din poiată, când, dând curs invitaţiei poetului Coman Şova, am păşit cu smerenie pe Armenească, urcând treptele catedralei marelui meu prieten, care lucra la încă o carte de poeme. Semnez cu numele cu care m-a sfătuit să-mi semnez cărţile: CĂCIULEANU BICĂ NELU
1 Coman Şova, omul şi scriitorul, Florentin Popescu, Editura SemnE, Bucureşti, 2014.
