„Că lumea pe care trăim nu-i una, ci’s două, că pe lumea cea de lut cum a zidit-o Dumnezeu oamenii cărturari au ridicat o altă lume, de-a doua, închipuită de ei, că nu se vede fiindu părelnică, dar a cărei rânduială este temei lumii celei de lut, pe care-o ţine să nu se risipească şi s-ajungă oamenii să trăiască precum jivinele…
(Silviu Angelescu, Calpuzanii)
În Evanghelii sunt descrise două căi pe care le pot urma oamenii: calea strâmtă şi calea largă. (Există şi două intrări sau porţi: poarta îngustă, corespunzătoare celei dintâi şi poarta lată.) Prima s-ar vrea a fi calea credinţei adevărate, a celor silitori şi aleşi care se nevoiesc pe ea, îşi impun anumite restricţii: „Mă port aspru cu trupul meu“, zice Pavel. Pe cealaltă, calea cea largă merge restul omenirii, care înaintează inconştient, fără să le pese de Dumnezeu şi de sufletul lor.
Dar trecem repede peste repercursiunile teologoce ale acestei dihotomii (faptul că una singură din aceste căi este esenţială în viaţă, indispensabilă pentru mântuirea sufletului) şi ne oprim la enunţul din titlu, literatura. Oscilând între înger şi demon, lumină şi întuneric, literatura este din perspectiva celor de mai sus calea de miijloc. Dar chiar şi aşa, trebuie să ţinem cont de legătura etic-estetic, fără să facem rabat de la – de data aceasta – calea cea dreaptă! „Este atât de tulburător să te regăseşti asemănător cu ceilalţi întru frumos, în căutarea şi cinstirea sfinţeniei, nu în viciu (…) Şi-i minunată întâlnirea dintre sacru şi profan“, scrie Olimpiu Nuşfelean într-un remarcabil eseu publicat mai de mult în „România literară“ (nr. 18/21 aprilie 2017).
Este – ar trebui să fie – benefică întâlnirea dintre sacru şi profan în interiorul literaturii, a literaturii cu religia, dar trebuie să luăm act de excelenţa profană a demersului cultural pe care-l întreprinde literatura. La noi, C-tin Noica a bătut monedă adâncă pe acest subiect al „mântuirii“ prin cultură, printr-un Dumnezeu al acesteia; sau chiar Cultura-Dumnezeu. Dar adevărul adevărat este că preocupările elevat culturale te pot „mântui“ doar de deşertăciunile vieţii, banalul cotidian; ele n-au nici o conotaţie soteriologică, redemptivă, nicio relevanţă în cele spirituale.
Interesat să te salvezi doar prin cultură, estetico-etic, vei ajunge poate-ntr-o zi o persoană morală, om cult şi educat, binecrescut; dar sufletul tău veşnic va rămâne şi pe mai departe nerezolvat. („Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?“ – Matei 16:26; iar în altă parte, evanghelistul spune: „Cerul întreg se bucură de un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu, decât de 99 de drepţi care n-au trebuinţă de mântuire“.)
Aşadar, din punctul de vedere al sufletului, contează mai puţin intelectul/inteligenţa sau raţiunea (IQ-ul), şi preponderează nevoile inimii, întreaga ecuaţie având ca mediator voinţa: trebuie să hotărâm a ascula şi de glasul conştiinţei. Conform Eclesiastului, toate artele şi meseriile de pe Terra se bazează numai pe invidie şi concurenţă: „Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşărtăciune şi goană după vânt“ (Ecl.4:6). În lumina aceasta, literatura/arta este un demers mai curând luciferic decât angelic, dorinţa de glorie profană fiind în totală opoziţie cu spiritul creştin.
Exersându-şi talentul, încercând prin manifestarea lui să se facă remarcat, Autorul trece uşor de la nevoia firească şi sinceră a împărtăşirii – comunicarea benefică cu cititorul său -, la o autoafirmare orgolioasă, apoi la ispita luciferică a unicităţii. Uită postura în care se află, cea de creatură, care poate cel mult să imite şi să exalte Creaţia, intrând în concurenţă „neloială“ cu semenii şi chiar cu Creatorul. Aşadar, când zicem „cale de mijloc“, aurea mediocritas, nu avem în vedere acel compromis benefic care funcţionează în viaţa socială, economică şi politică, ci la augmentarea de sine a scriitorului prin obturarea conştiinţei, care este ca o tumoră pe cuget.
Duhul lumii şi rânduielile ei profane. Puterea autorului
La pagina 58 a cărţii sale Calpuzanii – Cartea Românească, 1987 – Silviu Angelescu mai spune, în continuarea celor zise în moto: „De aici se trage şi puterea cea lumească a cărturarului, popă de-ar fi, ritor, stihurgos, legiuitor sau altce. Puterea aceasta nici crailor au împăraţilor n-au fost dată că, schimbând cărturarii rânduiala lumii-nchipuite, strică şi rânduiala lumii celei văzute, prefăcând-o după gândul ce-au avut. Cu chipul acesta, cărturaru-i cacumu-i Dumnezeu, iartă-mă Doamne!, al cărui ales este şi tot aşa putere are, că şi Domnul au urzit lumea numai din vorbe ce-au zis, cum scrie şi la Sfânta Scriptură. Dumnezeu însuşi tot o vorbă este…“ (aluzie la începutul Evagheliei după Ioan, „La început a fost Cuvântul“).
Descoperim aici o uşoară contradicţie: o dată S. Angelescu spune că lumea închipuită/părelnică este „temei lumii de lut“ (vezi moto); iar a adoua oară că schimbările pe care le aduc cărturarii – sau literaţii – în lumea lor nevăzută „schimbă şi rânduiala lumii celei văzute“. Dar credem că avem în faţă doar o contradicţie aparentă: creatorul de frumos contribuie la marea Creaţie (dacă nu cu altceva, măcar prin răspândirea frumosului în lume), în acest sens asemănându-se Creatorului său, după a cărui chip este întocmit. În aceasta constă şi puterea unui autor, înrâurirea pe care o are asupra publicului larg cititor. Fiincă – zice în continuare autorul citat – „este trebuinţa, dacă năzuim să iscodim duhul lumii, să stăpânim dentâi meşteşugul vorbirii“.
… Ei, tocmai acest lucru ne străduim să-l facem noi, meşteşugarii scrisului, iar asta face din noi, implicit, nişte filozofi: iscodim – sau chiar ispitim! – duhul lumii. La rândul lor, filozofii de sistem operează cu concepte „de serviciu“, de multe ori desprinse de sfera realului. Marele Anonim blagian, Marele Incognitus – sau „Ipoteza Supremă“ a lui C-tin Ţoiu din Căderea în lume – sunt în fapt nişte aproximări metaforice (şi discutabile). Dar poate „Fiinţa“ filosofilor să… fiinţeze ca un concept abstract? În loc să-i spună fiinţei Supreme pe nume, Dumnezeu, şi să dezbată teologic asupra ei – ca în Evul Mediu „Întunecat“ -, d-nii filosofi descărnează în aşa măsură conceptul că nu se mai alege nimic de el. Declarând deschis că Fiinţa nu este Dumnezeu, ei recunosc că, de fap, nici nu este fiinţă ci un simplu cuvânt manevrabil după bunul lor plac.
Întoarcerea Cititorului şi disciplina lecturii. Pace ţie, cititorule!
După întoarcerea Autorului la uneltele sale, a Personajului – în carte, de pe coclauri -, se aşteaptă şi o întoarcere a Citiorului la raza siderală a veiozei sale din colţ aşezată în stânga unui fotoliu tăbăcit de presiunea zilnică exercitată asupra lui (dar asta face din el un fotoliu inteligent…). Un cititor disciplinat, ordonat, nu se dă bătut nici dacă are de dus la bun sfârşit o carte dovedită a fi o lectură dificilă – lectură în care simţi cumva că înoţi împotriva curentului, răzbaţi printr-un hăţiş de pădure virgină prin care trebuie să-ţi croieşti drum cu maceta. Ne-am putea întoarce la carte frecventând mai des Cartea Cărţilor – iată un potrivit îndemn la lectură acum, la început de an!; carte care este o bibliotecă în sine, cele 66 de „capitole“ fiind de fapt cărţi de sine stătătoare. (Autorul acestor rânduri doreşte, dragul meu cititor, să ajungă şi la tine îndemnul cantorului din biserică, îndemn adresat celui care citeşte Apostolul sau Evanghelia: Pace ţie, cititorule…)
Mai sunt apoi momente în care atenţia cititorului se zbate ca peştele pe uscat, pasaje încâlcite pe care te simţi nevoit să le reiei de două-trei ori spre a ajunge la sens. Dar şi aşa, cartea trebuie parcursă obligatoriu, tratată ca un teritoriu de cucerit – câmp care se cere cosit… (De multe ori coasa doar trânteşte la pământ brazde întregi de iarbă, fără a le tăia de tot; dar de fapt, „tarlaua“ aceasta, câmpul alb cu oile lui negre, reprezintă un tot.)
De multe ori, lectura e un act de cutezanţă, act temerar – să urmăreşti cum se epuizează treptat filele cărţii: mai întâi o pătrime, apoi o treime, până treci de jumătate; după aceea ţi se pare uşor şi numai te trezeşti la The End… Ca într-un timp oarecare/ călătorie pe mare să ajungi la ţărmul dorit, sau doar la liman. Unde să-ţi agăţi regretele-n cui: regretul că volumul acela de 400, 600 de pagini s-a chiar isprăvit – iar tu nu eşti dintre cei mai rapizi la citit! Atunci te trezeşti că deasupra mării de hârtie se desfăşoară colile înstelate-ale cerului, pe care „vântul“ le tot frunzăreşte… (dar cineva le mai şi citeşte?)
Cititori de cărţi – cititori de reviste
Zicea deunăzi un prieten literar: „Nu-mi pierd timpul citind reviste, fiindcă nu-mi mai rămâne timp pentru cărţi. Cărţile sunt lecturi esenţiale, de aceea, având şi eu o vârstă trebuie să fiu selectiv.“ Şi e foarte adevărat: citirea revistelor e necesară spre a te ţine mereu la zi, la curent cu fenomenul literar, dar adevărata hrană spirituală o furnizează cărţile. Şi de multe ori recitirea unor cărţi esenţiale este mai profitabilă decât lecturile întâmplătoare – sau cele de-a dreptul uşoare – (a citi tot ce-ţi cade în mână); dar nici acestea nu sunt de neglijat sau dispreţuit, având rolul lor în formarea şi cultivarea gustului.
Mulţi au impresia că înmulţirea revistelor aduce după sine automat şi înmulţirea cititorilor dar, fără a subestima importanţa lor în viaţa cultural-literară, constatăm că majoritatea lor sunt doar frunzărite (unele dintre ele au chiar mai mulţi colaboratori decât cititori, deşi au şi acestea rolul şi locul lor în peisaj). Faptul că unii scriitori contemporani ţin rubrici permanente în cinci-şase reviste este benefic, chiar dacă uneori repetările sunt inevitabile. Ca un vechi cititor de reviste pot declara că puţine reviste îndeamnă la o lectură integrală. Sau poate sunt eu „omul cu inima împărţită“ al Bibliei: împărţită între numita mare lectură li cea considerată mică…
Aşadar, existenţa unui mare număr de reviste în peisajul cultural rămâne oricum benefică, iar cititorul poate culege ca albina câte ceva bun şi folositor din fiecare; câştigul lui este mare, chiar dacă – la rigoare – le doar frunzăreşte: este permanent informat de mişcarea literelor contemporane. Iar în ceea ce priveşte publicarea, este evident că o revistă mare, care se respectă, nu poate publica pe oricine; pe cineva, dacă acesta n-a făcut din plin dovada maximei competenţe, apanaj al consacrării. Dar tot la fel de adevărat e şi faptul că nu există revistă ferită de parti-pris-uri, care să nu fie apendicele unei grupări literare. Acesta e şi rostul prieteniilor literare. (Iar prietenia literară – glumeam eu cu un scriitor recent devenit prieten – e „ca gripa aviară“…)
Apropo de gradul de informare – deschidem o paranteză –, juriul ultimei premieri de la Timişoara, din noiembrie trecut, şi-a probat inadecvarea, eludând de la premiu un volum de versuri care beneficiază de cel puţin zece cronici vizibile şi exclusiv pozitive, în reviste de toate calibrele; recenzii de care distinsul juriu se pare că nici nu avea cunoştinţă. Şi preferând un alt titlu, probabil la fel de bun, dar aflat mai aproape de juriu în peisaj (de sufletul juratelor…). De aceea, autorul acestor rânduri îşi declară public slaba încredere în premii: de fiecare dată vor există cărţi de valoare sensibil egală; şi factori colaterali valorii, „sugestii“ (sau presiuni) care împiedică o judecată corectă şi dreaptă. (Dar, ce ne mirăm noi: oare judecătorii, juraţii tribunalelor lumii nu săvârşesc periodic câte-o eroare judiciară?)
Aurea medicritas…, aurită cale de mijloc! Ea trebuie aleasă în literatură, cât şi în toate împrejurările vieţii literare; dar asta nu înseamnă să se transforme în ceva eufonic (ceva care să miroase a mediocritate).