Într-o zi, primarul comunei l-a chemat la el în birou pe agentul veterinar la raport. L-a luat direct:
– Măi Gheorghe, câte capre am eu în turma satului?
– M-aţi întrebat şi săptămâna trecută. Nu mai ţineţi minte ce v-am răspuns atunci?
– Mi-ai spus, măi omule, dar marfa asta e mişcătoare. Am aflat că o haită de lupi a atacat turma…
– Domnule primar, lupii au rupt câteva capre, vreo douăsprezece, dar nu s-au atins de caprele dumneavoastră, le-au rupt pe-ale altora.
– Aşa, în cazul ăsta câte capre am în turmă?
– Aveţi vreo şaptezeci de capete…
– Mă, nu aşa. Tu ai obligaţia, ţi-am dat sarcină să ţii evidenţa clară, ca la urmă să nu avem poveşti.
– Promit să mă duc azi la turmă să vorbesc cu ciobanii. Ei au evidenţa…
– Tu trebuie să ţii evidenţa caprelor, parcă aşa ne-a fost vorba când te-am angajat în primărie pe postul ăsta…
Veterinarul Gheorghe Petruţa a făcut ochii mari, iar primarul l-a străfulgerat cu privirea.
– Gheorghe, răspunzi cu capul de caprele mele…
– Răspund, domnule primar.
– Dacă zici că te angajezi la asta, mâine să-mi aduci o situaţie cu numărul şi starea caprelor mele şi-ale satului. Aţi arendat păşunea pentru anul viitor?
– Am arendat-o, desigur, sunt treizeci de hectare de pajişte.
– Nu-i puţin la 1400 de capre?
– Nu-i nici mult, nici puţin. Mai e şi păduricea de foioase…
– Mă, atenţie cu păduricea aia tocmai intrată în posesia oamenilor, să nu avem necazuri. Treci mâine pe la prânz pe la mine cu situaţia în detaliu…
– Negreşit, domnule primar.
– Aşa, mă, aşa, bine zici: domnule primar. Nu cumva să mă mai tutuieşti în public, să creadă lumea că cine ştie ce afaceri avem împreună.
– Ferească Domnul, că lumea-i tot mai rea…
Două zile mai târziu, de Schimbarea la faţă, veterinarul Gheorghe Petruţa se înfăţişa în biroul primarului şi raporta:
– Aveţi în turmă şaptezeci şi două de capre şi douăzeci şi patru de iezi, asta presupune că în total sunt nouăzeci şi şase…
– Mă, da eşti bun la matematică. Ia spune-mi, ai uitat că ţi-am spus să-mi cumperi la târgul din 8 octombrie încă 30 de capre? Nu vezi că pe piaţă brânza de capră trece ca pâinea caldă?
– Îmi daţi bani şi vă cumpăr…
– Nu aşa, mă Gheorghe, tu încă n-ai învăţat să ţii seama de politică?
– Fac şi eu ce pot…
– N-ai înţeles nimic din ce vreau să spun. N-ai în tine strop de reacţiune ideologică. La începutul lui decembrie sunt alegeri locale, tâmpitule!…
– Aşa-i, sunt alegeri…
– Selectezi din turmă zece capre bătrâne, mai cumperi din târg vreo şase sau şapte…
– Da, da, am mai vorbit…
– Tratezi cu măcelarul…
– Tratez, doar aşa a stabilit…
– Bun. De săptămâna ailaltă, în fiecare duminică organizăm spectacol: muzică, virşli şi bere…
– Excelentă idee. Până atunci se va aspri şi mustul…
– Ho, mă cretinule, nu dăm vin prostimii. Vinul e pentru domni, pentru invitaţi şi ziarişti…
– Normal, mi-aţi spus: Nu prădăm orzul pe gâşte…
– Văd că începi să pricepi. Cumperi un sac de făină şi două damigene de ulei…
– Cumpăr…
– Vorbeşti cu soacră-ta pentru plăcinte…
– Mai încape vorbă. E ca şi făcut.
– Îţi dai seama, adversarii nu stau cu mâinile în sân, am informaţii că sacrifică vreo trei-patru porci…
– Sacrifică pe dracu! Da` n-o să dau eu veste în sat că porcii ălora au trichineloză?!…
– Aşa, mă Gheorghe, văd că eşti pe fază. Te interesezi când au de gând ăia să taie porcii şi dai drumul zvonului la momentul oportun…
– La momentul oportun, dară cum altfel!…
N-a durat o săptămână şi în curtea lui Nicolae Istrate s-a şi auzit un guiţat. Adversarii îl luaseră pe primar prin surprindere. Ei, da, într-o luptă câştigă cine are iniţiativa, cine loveşte primul, realizând surpriza, ştia Antonie Duţu, primarul din Vadul Runcului, foarte bine asta, şi veterinarul abia cumpărase cele şapte capre bătrâne, necum să le şi sacrifice şi să le transforme-n virşli. Primarul şi-a convocat de urgenţă echipa şi pe veterinarul căruia îi rezolvase şi-un post de consilier în administraţia locală.
– Poruncă, măi ticăloşilor! Poruncăăă!! Adversarii ne-o iau înainte, în curtea lui Istrate cică s-a auzit guiţat de porc…
– S-a auzit pe dracu! Lumea vorbeşte aiurea. Noi deţinem deocamdată puterea locală, ai noştri sunt şefi la judeţ. Ce atâta tevatură!, i-a replicat primarului Costică Jilău, şoferul autobuzului cu care jumătate dintre săteni fac naveta la oraş.
– Nu aşa, mă Jilă! Nu aşa! De ce n-am fi vigilenţi? I-am dat ordin lui Gheorghe de două săptămâni să înceapă sacrificarea caprelor şi el… Mă Gheorghe, măcar ai vorbit cu măcelarul?
– Hm, hm, a râs ironic veterinarul! Mă credeţi prost? Mâine virşli intră în ceaun, urmează să iasă în uliţă fanfara…
– Ia uite, al dracului!, că nu mi-a zis că a şi făcut afacerea…
Mare spectacol, cu invitaţi de pe prima scenă a muzicii populare, chermeză şi antren. Pentru tineri bal la căminul cultural toată noaptea.
– Bine mă, da curând se prinde postul Crăciunului…
– S-o facem înainte şi apoi…
– Măi oameni, parcă tineretul ţine seamă de post, doar babele mai merg la biserică şi ţin post…
– Să-l invităm pe preot, să-i oferim în legislatura viitoare un post de consilier…
– Bună idee. Cine se mai înscrie la cuvânt?…
Prima duminică din noiembrie, după slujba la care au participat primarul şi consilierii partidului de guvernământ, preotul a fost rugat să dea binecuvântarea petrecerii recoltei de toamnă, pe care primarul anume o amânase până ce-şi va sacrifica caprele. Fanfara a purces încă de dimineaţă pe uliţele satului, vestind marea petrecere.
Pe o scenă improvizată lângă monumentul eroilor neamului din cele două războaie mondiale urcară actorii spectacolului.
Serbarea recoltei o deschise, după cuviinţă, primarul, la care vorbi şi un vice de la Consiliul judeţean, care lăudă cetăţenii Vadului pentru hărnicia lor şi le promise investiţii pentru modernizarea comunei. Au urmat, desigur, aplauze în acordurile muzicii fanfarei. Virşli şi bere pe săturate.
– Aşa, bună idee a avut primarul nostru să aibă şi el capre în turma satului, altfel n-am fi mâncat bunătate de virşli şi grozăvie de bere.
– Aşa-i, măi Lisandre, rămâne să vedem dacă va câştiga pe chestia asta alegerile.
– D-apăi cum, măi Viorele, cum, mă? Data trecută nu tot noi l-am ales primar, doară că pe vremea aia omul nu avea capre, acum însă s-a schimbat niţel strategia…
Ideologia şi caprele înţeleptului
Jdeorna se uită peste sală şi zâmbi. Erau toţi acolo, şi înstăriţi, şi sărăntoci.
Se aşeză pe scaunul de la masă cu acelaşi zâmbet care nu puteai bănui ce voia să însemneze, cu excepţia unora, care erau siguri de asta: îi va întreba dacă s-au achitat de obligaţiile faţă de stat şi Uniunea Sovietică, dacă şi-au dat cotele, dacă sunt la curent cu politica partidului.
În sfârşit, se ridică în picioare, ca să nu-i mai fiarbă. Ciudat era că nu avea în faţă vreo circulară de la plasă ori judeţ pe care să le-o citească, cum se întâmpla de obicei.
Începu:
– Dragi tovarăşi consăteni şi membri ai partidului nostru muncitoresc, ştiţi voi cine-i cel mai deştept om din lume?
Cum adică să pui o asemenea întrebare la început de şedinţă, mai înainte de a se intona Internaţionala, se putea citi pe feţele unora. Nu se respecta tipicul şi asta nu era în regulă.
Jdeorna, vestitul Jdeorna, secretarul organizaţiei de bază săteşti, îi privi cu acelaşi zâmbet ofensiv al celui care deţine supremaţia.
– Văd că tăceţi, nu doriţi să vă pronunţaţi şi rău faceţi, pentru că, vă spun cu regret, asta înseamnă că nu prea citiţi documentele, că nu acordaţi suficientă importanţă ideologiei marilor dascăli ai omenirii…
Câţiva se zgâiră spre consăteanul lor intrigaţi, cei mai mulţi însă tăceau, ba chiar se ascundeau unii după alţii ca nişte şcolari care nu şi-au învăţat lecţia. Îi prinsese. Erau vinovaţi. Îi critica pe bună dreptate.
– Aşadar, nu ştie nimeni cine-i cel mai deştept om din lume…
Făcu o pauză. Faţa lui deveni deodată severă.
– Tovarăşu Baciu Victor, nu vrei să spui dumneata?
Baciu Victor era vecinul însărcinat să facă reclamaţiile şi denunţurile, să-i demaşte pe legionari. Primise misia asta de la agitatorul de la judeţ, nu mai ţinea minte de la care, ungurul, ţiganul sau evreul. Nici măcar nu se ridică în picioare, atât de intrigat era Baciu Victor, cel cu demascările, că tocmai pe el îl pusese să-i dea răspunsul. Era clar pentru totţi: se vedea că Baci Victor era incapabil să dea răspunsul secretarului organizaţiei de bază. Prin urmare îl prinsese şi pe el. Era cu adevărat vinovat şi se gândi că Jdeorna îl provocase pe motiv că n-ar fi făcut suficient de multe denunţuri.
– Mă mir foarte, tovarăşu Victor Baciu, că nu ştiţi atâta lucru, cine e cel mai deştept om din lume, şi asta, dragi tovarăşi, nu e bine, v-o spune secretaru oraganizaţei de bază…
– Păi, ia spune s-auzim şi noi, ce ne mai fierbi atâta!, se revoltă responsabilul cu denunţurile.
– Cel mai deştept om din lume e tovarăşul Stalin, cum de nu ştiţi atâta lucru?
Membrii organizaţiei de bază, calici şi înstăriţi, se priviră unii pe alţii mai vinovaţi ca niciodată. Jdeorna, calicul, nenorocitul ăsta, secretarul de bază, cu siguranţă le întinsese o cursă, iar dacă vreunul ar fi greşit răspunsul cu siguranţă s-ar fi lăsat cu sancţiuni, dacă nu alta, măcar cu un vot de blam.
– Vreţi să aflaţi, stimaţi membri ai organizaţiei de bază din Cătunul nostru fericit, cum am ajuns la concluzia asta?…
Cei mai mulţi aşteptau să afle cu gura căscată, fără să facă vreun gest greşit, care le-ar fi putut aduce blamul.
– Măi, Pavele, tu ai nume de apostol, de-aia ştii, opină responsabilul cu reclamaţiile şi denunţurile.
– Uite ce e, tovarăşu Baciu, într-o şedinţă de partid nu ne adresăm cu tu şi cu mă, apoi se pare că deturnezi sensurile ideologiei şi asta nu e bine.
– Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşu secretar de partid, era o propunere…
– Aşa mai merge. Totuşi, pentru că te afli într-o deviaţiune, te întreb dacă ţi-ai achitat obligaţiile…
– Am achitat, mai puţin porumbul şi cartofii pe care nu i-am recoltat.
– Vedeţi dumneavoastră, stimaţi tovarăşi membri de partid din minunatul nostru cătun de sub munte, că unul dintre cei mai fideli membri ai partidului încă ezită, încă şi iar încă, şi asta nu e bine, tovarăși…
Nu era deloc de glumit cu achitarea obligaţiunilor. Pentru toţi era foarte clar asta după ce organele îl arestaseră pe Veselica Cureşului, condamnat mai apoi pentru sabotaj: zece ani de puşcărie cu executare…
În clipa aceea, un soi de disperare se putea citi pe feţele tuturor membrilor de partid din fericitul cătun din creierii munţilor, care-şi însuşiseră, e adevărat cu unele scăpări, noua ideologie. De acum dumnezeii voştri sunt marii dascăli ai omenirii. Gata cu sfinţii despre care v-a spus popa şi-aţi învăţat la şcoală. Măi, aşa o fi. Să te dai de partea ăluia mai tare, opinau cei mai mulţi bărbaţi din cătunul din creierii munţilor, dacă nu cu toată convingerea, măcar aşa de ochii lumii.
Jeorna repetă:
– Cel mai deştept om din lume e tovarăşul Stalin!…
Murmure în sală. Se priveau din nou unii pe alţii, reproşându-şi cum de n-au ştiut atâta lucru. Ba au ştiut, ba au ştiut, cum să nu fi ştiut, îşi ziceau unii.
– Iată, stimaţi tovarăşi ai organizaţiei noastre de bază, ce lipsuri serioase avem în învăţarea ideologiei marilor dascăli şi pentru asta n-ar fi exclus să se lase cu sancţiuni.
Zâmbea cu toată faţa. Îi pusese pe nemernici în dificultate. Acum se cacă pe ei de frică, gândi cu o satisfacţie de masochist Jdeorna. Uite la ei, i-a priviţi-i cum au început să fiarbă. Şi măcar de şi-ar fi achitat datoriile faţă de stat şi Uniunea Sovietică…
Îi privi cu tristeţe, ba chiar se posomorî.
– Măi oamenilor, staţi rău de tot cu ideologia. Am aflat că unii dintre voi chiar aţi fost revoltaţi că l-am trimis în puşcărie pe Veselica Curesului şi mai apoi pe cantor…
– Ba eu nu, ba eu nu; nici eu, oamenii ăia sunt duşmani ai poporului. Nici eu, să mă bată Dumnezeu, măi Pavele!…
– Şi voi, măi oamenilor şi tovarăşilor, nu aveţi curiozitatea, măcar atâta lucru, să ştiţi cum am ajuns la concluzia aceasta extraordinară, că tovarăşul Stalin e cel mai deştept om din lume? Da e la mintea cocoşului…
– Hai!? Ba e, cum să nu, că tu le ştii pe toate, că nu faci alta dacă n-ai avere decât să studiezi documentele, opină unul din primele bănci.
– Aşa, măi oamenilor, aşa! Eu n-am avere şi studiez documentele. Dar practica ce ne învaţă, se răsti deodată la ei secretarul organizaţiei de bază atât de tare că cei mai mulţi tresăriră de spaimă. E adevărat, trebuie musai să ştii ce spun documentele, dar practica? Ce ne învaţă practica, măi tovarăşilor, asta nu trebuie să ştim?
– Ce ne învaţă practica, da, da, asta e, să ne spui tu că eşti cel mai învăţat dintre noi.
– Iacă vă spui dacă eu îs deştept şi voi sunteţi proşti.
– Spune, ce ne mai duci încolo şi încoace, zise Ilie Scăpercea, un calic ca şi el, care n-a putut fi secretar de partid pentru că nu urmase cursul de alfabetizare. Îl ura groaznic pe Jdeorna că ştie să scrie şi să citească însă el nu.
– Fiţi cu băgare de seamă. Ascultaţi. O venit alaltăieri la mine în curte împuternicitul şi m-o întrebat câte capre am, iar eu zic: Nu ştiu, el însă se uită la mine ameninţător: Vrei să înşeli statul, Uniunea Sovietică şi pe tovarăşul Stalin? Cum să aflăm altfel cota de lapte şi de carne? Nu vreau să înşel pe nimeni, eu sunt cu ideologia, nevastă-mea este cu caprele. El: Declari pe propria răspundere câte capre ai, doar de la ele mănânci brânză şi lapte. Tovarăşul Stalin trebuie să ştie. Să ştie ce? Câte capre ai. Tu zici că nu ştii, iar asta înseamnă că-l minţi pe tovarăşul Stalin… Am o sută de capre, zic, iar el: Dacă faci batjocură, te bag la puşcărie. Bagă-mă dacă ai motive. Şi el: Am o sută de motive. Mă, vrednic român, îi zic eu şi-l bag în aia a mă-sii…
Era prea complicat să înţeleagă tovarăşii membri de partid ceva din asta. Numai Victor Baciu zâmbi şi-şi zise în gând c-o satisfacţie nemaitrăită: Iaca un caz cum nu se poate mai clar de diversiune. Sabotorul! Zice că nu ştie câte capre are!…
– Dar ce vreau vă să spun, tot în lumina documentelor, cred că am greşit când i-am spus împuternicitului că nu ştiu câte capre am, doară nevastă-mea era în grădină, o puteam întreba pe ea, doară Saveta mulge caprele…
Se uită la ei. Păreau nişte pui de găină mai măricei, udaţi de ploaie. Niciunul nu îndrăznea să spună ceva.
– Şi cu asta şedinţa noastră extraordinară de partid s-a încheiat. Vă rog să cântaţi Internaţionala. Baciu Victor, dă tonul la cântec.
Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osândiţi la foame, sus!
Lucrările şedinţei fiind suspendate, tovarăşii membri de partid din fericitul cătun din creierii munţilor, se risipiră care încotro, fără să mai discute între ei, ca altădată, concluziile şedinţei.
Victor Baciu se grăbi şi el spre casă şi făcu raportul pe care-l duse personal agentului de legătură.
După miezul nopţii, când sosi în sat duba neagră de-l ridicară pe acest nou duşman al poporului şi-al Uniunii Sovietice, satul se înfioră de huruitul motorului maşinii cu dublă tracţiune. Nu se mai întâmplase vreodată un asemenea eveniment, să vină în sat duba neagră, şi Jdeorna fu nevoit să recunoască în faţa propriei sale conştiinţe că greşise, că ce făcuse el acolo era o diversiune de-o gravitate de neiertat. Întunericul din dubă şi zgâlţâiturile de pe drumul cu hârtoape nu-l lăsau să judece mai departe, cu luciditate, propria-i vinovăţie. Deodată tresări, cuprins de-o spaimă pe care n-o mai trăise. Dar dacă voi fi întrebat în timpul anchetei câte capre am, ce voi spune?, pentru că eu n-am avut curiozitatea să le număr niciodată. Se învinovăţi: Am acordat mai tot timpul ideologiei şi-am fost preocupat atât de puţin timp de viaţa bietelor mele capre, pe care le-am lăsat mereu în seama ei, a neveste-mii. Biata Savetă! Ea le hrănea, ea le mulgea, ea îmi punea în blid laptele şi mămăliga, iar când mă chema la masă, o acuzam că îmi întrerupe studiul ideologic. Să fie trei, patru, cinci sau şase capre? Habar n-am câte capre avem în proprietate şi care să fie declarate la cota pentru lapte, brânză şi carne. Dar ce mă fac cu pârciul, pe ăsta unde să-l declar, că nu-l pot băga la lapte nici la brânză. Bine, mă Pavele, dar pârciul n-ar putea merge, să zicem, pe lista despăgubirilor de război către marele nostru aliat de la Răsărit? Da, da, e o idee bună, le voi spune că voi dona pârciul, în sensul ăsta, Uniunii Sovietice, să afle şi tovarăşul Stalin cât de generos e poporul român din Carpaţi, când e vorba de prietenia între popoare…
Peisaj cu iepuri de câmp
Nu-şi mai aducea aminte cum devenise pescar şi vânător, fapt e că profesorul pictor nu făcuse din asta o pasiune, iubea natura şi din când în când, după deschiderea sezonului de vânătoare şi pescuit, profitând şi de faptul că locuia la marginea oraşului, ieşea uneori pe câmp să vâneze însoţit de câinele său Tibor, cu arma lui Krupp calibru 12. Nu, nu-i plăcea să ucidă, dar descoperise în vânătoare o îndeletnicire ce se îngemăna cu arta, iar din când în când, dacă îi apărea în bătaia puştii vreo potârniche, vreun urecheat sau vreun fazan, vreun animal sau pasăre răpitoare, care făceau pagube vânatului din arealul în care vâna, trăgea de parcă ar fi fost obligat să o facă.
Ziua nu începuse prea bine, încercase să picteze ceva, dar lumina îşi schimba necontenit intensitatea, iar asta, când pictezi peisaj, înseamnă eşec mai de fiecare dată, tot aşa cum o proastă dispoziţie îl face pe vânător să rateze. Aşa că se hotărî să iasă pe câmp şi-n vreme ce-şi prindea cartuşiera, se adresă frumoasei sale soţii:
– Draga mea, eu ies cu Tibor pe câmp, eşti amabilă să îmi spui ce avem astăzi la prânz?
– Potârniche la cuptor şi-o budincă cu fructe de pădure, apoi îi făcu semnul acela imitând manevrarea armei: Drept la ţintă…
Mai mereu îl încuraja şi asta îi făcea bine lui Grig, mai ales că soţul ei rata adeseori ţintele ce-i ieşeau în cale, dar eşua mai mereu şi în artă, iar în sufletul său, în momentele acelea, se instala suferinţa. De data aceasta, Grig resimţise neplăcut ironia soţiei şi se gândi că o asemenea atitudine îi va aduce ghinion, da, da, măcar că şi eşecul face parte din viaţa noastră, iar efectele lui depind de cum reuşim să-l gestionăm, dacă ştim şi avem curajul să luptăm cu el.
O sărută pe Ana şi dădu să plece când constată că nu luase o recompensă pentru ogarul său, care avea să alerge câteva ore peste mirişti şi ogoare pentru a stârni vânatul, dar superstiţia îl opri să se întoarcă din drum. Se uită în urmă şi-o văzu pe Ana privindu-l în acea atitudine mai degrabă de compătimire şi asta îl nelinişti, ba chiar se impacientă pentru că îşi aminti observaţia ei din urmă cu câteva săptămâni: Este a doua sau a treia expoziţie la care participi şi nu ţi se cumpără vreun tablou… Nu o luase ca un reproş, ci pur şi simplu ca o constatare, numai că adevărul acesta începea să-l deranjeze şi să-i diminueze încrederea în pictura sa, e adevărat cam cu prea multe influenţe impresioniste, de care nu se putea debarasa: Gauguin, Van Gogh, iar în Roze înflorite, trandafirii lui seamănă atât de mult cu nuferii lui Monet.
Ana avea dreptate. Erau prea săraci ca el să stea în faţa unei pânze la care picta ore sau chiar zile întregi, când ar fi putut câştiga bani făcând altceva.
Încercase atunci să se apere: Recunosc, sunt un caz singular, dar ce vină am eu că am pasiunea asta a picturii? Apoi îi spusese: Nici Van Gogh n-a vândut în timpul vieţii vreun tablou. Regretase imediat afirmaţia, mai ales că observase pe faţa Anei compătimirea, pornită desigur din această nefericită asociere, dar un instinct orgolios îl făcu să găsească în sine nu scuza, ci puterea de-a se reconsidera, probabil ca o replică la deziluzia ei: Orice creator care se respectă, are dreptul la o astfel de înaltă speranţă…
Se amuză de căinarea lui şi păşi mai apăsat pe miriştea pe care un soare palid abia-şi trimitea razele prin valurile de ceaţă ale unui început de noiembrie. Începu să-şi mărească atenţia în eventualitatea că va zbura din ierburile înalte vreo potârniche sau vreun fazan. Câinele o luase înainte, mult prea departe în loc să stârnească vânatul mai de aproape, încât dacă de acum ar fi sărit ceva, acesta s-ar fi aflat înafara bătăii puştii, ba mai era şi pericolul să-şi împuşte câinele.
– Aport, Tibor, aport!, îşi strigă Grig ogarul, care însă nu-i ascultă chemarea. Era clar că amuşinase vreo urmă de vânat mare şi continua să alerge spre liziera pădurii. În cele din urmă reveni, schelălăind, de parcă i-ar fi băgat lui Grig de vină că nu-l urmase. Îl mângâie, cum o făcea de obicei, dar se mâhni că nu putea să-l recompenseze pentru efortul său.
Câinele începu iar să caute, săriră dintre smocurile de iarbă două potârnichi, dar se aflau mult prea departe pentru a putea trage în ele.
Se aflau de acum sub liziera pădurii. Din primele tufişuri zbură un fazan, dar până ce Grig se dezmetici, acesta dispăru în frunzişul desişului. Privi înapoi şi văzu imensitatea câmpului cu ierburile pârjolite de prima brumă sau cu tarlalele înverzite în urma semănăturilor de toamnă. Făcură un larg ocol pe partea unde fuseseră culturile de porumb şi floarea soarelui. Tibor din nou alerga destul de departe sau el mergea prea încet în urma lui. Din faţa câinelui zbură un stol de potârnichi, trase în ele, dar nu căzu niciuna.
– O, Doamne, se necăji el, aşa e când tragi în toate şi nu în una singură…
Curând, între spinii de pe răzor, văzu, şi încă destul de aproape, un iepure, duse arma la ochi, dar ezită să tragă dintr-o minimă etică: Nu ucizi vânatul decât dacă se află în mişcare, lăsându-i şansa vieţii prin fugă. Se amuză. Şi câinele se afla atât de departe. Probabil descoperise urma vreunei vulpi sau a mistreţilor ce prădau culturile. Curând, câinele se afundă în pădure şi lătra furios la ceva, iar Grig se grăbi înspre acolo şi-şi văzu câinele gata-gata să fie sfârtecat de un cârd de mistreţi cărora le încălcase teritoriul. Mai ales o scroafă cu purcei se aruncase spre el furioasă. Cum câinele era în pericol să fie rănit, Grig trase un foc de armă şi mistreţii se risipiră în pădure.
– Gata, Tibor, să-i lăsăm în pace. Au şi ei spaţiul lor de existenţă…
Grig îşi linişti câinele cu greutate. A fost nevoit să-l ia în braţe şi să-l mângâie pentru a-i domoli furia.
– Ştiu, dragule, ştiu, formăm o echipă, dar apar situaţii în care suntem nevoiţi să renunţăm, să cedăm împotriva voinţei noastre. Cum să fi împuşcat o scroafă care avea purcei, pe care probabil îi mai alăpta…
Peste pădure a început să cadă, ca din senin, o promoroacă ce-a albit curând covorul de frunze şi care parcă ar fi anunţat sfârşitul aventurii lor din ziua aceea. Aşa părea, numai că îndată ce ieşi din pădure şi văzu în depărtare oraşul, inconştientul începu din nou să funcţioneze. „Ana, eşti amabilă să-mi spui ce avem de mâncare azi la prânz?“. „Potârniche la cuptor şi-o budincă cu fructe de pădure…“.
Şi el se întorcea de la vânătoare cu raniţa goală. Se bucura însă că norii începuseră să cearnă de acum o ninsoare fabuloasă, întocmai ca atunci când fusese cu grupa la prima vânătoare şi participase la mica petrecere de la Casa Cerbului. Imaginile acelea îi făceau bine şi se gândi la socializarea ce o provoacă vânătoarea. Dar de ce n-ar participa şi el mai des la vânătorile colective cu poveştile şi manifestările lor atât de…
Cu gândurile acestea Grig intră fără să-şi dea seama în vestibulul casei unde îl întâmpină Ana cu o voioşie cum n-o mai văzuse.
– Grig dragule, ţine-te bine, avem un musafir important. E aici soţia domnului senator Teodorovici, cu care tu ai vânat în primăvară. Dumneaei doreşte să-ţi cumpere câteva tablouri…
Grig nu ştiu cum să reacţioneze. Îşi aminti vag că la vânătoarea colectivă din primăvară participase şi avocatul Honoriu Teodorovici, care între timp devenise senator în Parlamentul României, dar cu care nu-şi aducea aminte să fi discutat ceva, cu atât mai puţin despre artă. E adevărat că oamenii ăştia sunt plini de bani şi uneori investesc şi-n colecţii de artă, îşi zise cu nu prea mare entuziasm pictorul vânător.
Doamnele erau grozav de grăbite să fie însoţite în atelierul cu picturile lui Grig, încât nu mai apucă să se dezechipeze şi le însoţi în atelier în echipamentul de vânătoare.
– Domnule Grig, soţul meu are o părere deosebită despre dumneavoastră. Spune mereu că autorităţile locale nu ştiu să-şi stimeze şi încurajeze valorile culturale. El mi-a dat sugestia să vin la dumneavoastră să cumpăr câteva tablouri.
Grig se miră, dar nu ştiu ce să-i răspundă.
– Oho, ia uite ce avem aici, un superb câmp de maci, dincoace un minunat lan de floarea soarelui, se grăbi să constate doamna senator Valeria Teodorovici. Domnule profesor, dar dumneavoastră sunteţi un mare artist, mai mare decât mi-aş fi putut imagina şi decât mi-a zis soţul meu când i-am spus că am de gând să cumpăr câteva peisaje pentru sufrageria noastră.
Cuvântul sufragerie îi displăcu pictorului, dar îi lăsă doamnei Valeria plăcerea de a-i da înainte cu aprecierile.
– Şi aici? O felie de pepene roşu… cât de mult mi-aş dori tabloul acesta!…
Ana îi trase lui Grig cu ochiul, iar asta însemna: las-o să continue, ne vom umple de bani, vom scăpa de sărăcie, numai că Grig îşi aminti că doamna Valeria Teodorovici era profesoară de matematică, fusese cu dânsa în nişte comisii de admitere la Liceul de arte, el ca examinator, dânsa ca observator din partea inspectoratului şcolar, şi nu remarcase atunci la dumneaei vreo atracţie faţă de arta plastică, aşa încât acum îl cuprinse un soi de teamă ce de altfel nu şi-o putea explica, asta în vreme ce Ana radia de speranţa că doamna Valeria Teodorovici va sparge gheaţa vânzărilor şi iubitorii de artă din oraş vor năvăli în atelierul marelui pictor, a cărui valoare a fost atâta amar de vreme ignorată de autorităţile municipale.
– Îţi dai seama, dragule, nu s-a putut stăpâni Ana, doamna Teodorovici doreşte să-ţi cumpere mai multe tablouri…
Cuvintele mieroase ale Anei îl deranjaseră, ba îşi dădea seama cât de puţin se pricepea soţia lui la arta plastică. Îi lăuda adesea tablourile, însă nu putea spune de ce îi plac, iar dezamăgirea asta căpăta acum proporţii, părându-i-se lui Grig o înşelătorie de care afla prea târziu.
Doamna Valeria Teodorovici mai admira încă cele două tablouri pe care dorea să le cumpere: Peisaj cu sânger şi Trandafiri galbeni, iar acum se îndrepta spre un alt tablou, în faţa căruia se entuziasmă:
– Peisaj cu iepuri de câmp! Ce tablou splendid. Se potriveşte de minune în bucătăria noastră pentru a astupa gaura apărută acolo în urma eliminării hornului, gaură pe care domnul senator n-a avut timp s-o astupe.
A fost momentul în care Grig a izbucnit cu o furie necunoscută Anei:
– Doamnelor a strigat el, tabloul acesta nu-i de vânzare! Luă puşca din spate, introduse un cartuş pe ţeavă şi trase în iepurii de pe perete, apoi ieşi în câmp alergând, însoţit de câinele său Tibor.
Spre surprinderea lui zăpada se transformase într-o zloată nenorocită, iar el păşea buimac peste câmpul cu bălării, însoţit de croncănitul unui corb ce prevestea o nenorocire. Grăbi pasul şi mai mult, iar câinele îl prinse de pulpana piciorului în încercarea de a-l opri. Era buimac de-a binelea.
– Doamne, Tibor, ce se întâmplă cu mine? Am distrus minunăţie de tablou. Oare nu-i prea mare preţul pentru sancţionarea ignoranţei unei femei?…
