Laura cea visătoare
Ancuţa, croitoreasă cu faimă într-un sătuc de pe valea Nistrului, dar şi mamă grijulie de felul ei, s-a hotărât să-i facă fiicei sale în ziua de naştere, la treisprezece ani, un cadou pregătit de mâna ei: o bluziţă şi o fustiţă care să trezească admiraţia colegelor de clasă. Pe la mijlocul lui aprilie, când s-a întors eleva de la lecţii, i-a zis: – Mâine e ziua ta, eu ţi-am pregătit, în taină, un cadou, iată-l, îmbracă-l să văd cum arăţi în aceste hăinuţe. Fiica a cuprins-o, a sărutat-o şi s-a apucat să se îmbrace.
Uitându-se la fiică şi dintr-o parte, şi din alta, i-a zis: – Te prinde de minune, îţi stă aşa cum mi-am pus în gând. Fetişcana s-a învârtit de vreo două-trei ori în faţa oglinzii, a sărutat-o încă o dată pe mămică şi i-a spus: „Îmi vine să zbor…, mâine mă pot duce la lecţii în hăinuţe noi? – Nici vorbă“. După ce s-a dezbrăcat, s-a lipit cu umărul de mămica şi i-a zis în şoaptă: „Apleacă urechea să-ţi împărtăşesc o veste, de azi, am şi eu ce m-ai preîntâmpinat, ciclu lunar. – Dacă-i aşa, îi spune mămica zîmbind cu plăcere, de azi eşti Prinţesa mea, la botez – Laura, când te dezmierdăm – Mica, în continuare vei fi Prinţesa noastră. Tu eşti născută în toiul primăverii, să dea Domnul, drăguţo, ca adierile primăverii să te învăluie mereu şi să te însoţească totdeauna şi pretutindeni.
Când Laura s-a aşezat să ia masa, mama, fixînd-o cu privirea, îi spune: – Tu nu atât îmi semeni mie, cât bunicii tale: obraji rozoviori, ochi măşcaţi de cicoare, zveltă, subţirică la trup, Rândunica îi ziceau bunicii părinţii. Era harnică şi sfătoasă, orice întâmplare o înşira cu tâlc, se lipeau bărbaţii de ea ca albinele de flori, dar… a avut o viaţă zbuciumată. Flăcăii îi aţineau calea, cu măritişul însă nu i-a mers. A nimerit de două ori în capcane grele. În calea femeilor frumoase, Laurică, tot timpul se află mreje camuflate cu dibăcie de anumiţi bărbaţi. Vezi tu, prinţesa mea, fii atentă, caută să te fereşti de capcane.
– Am să fiu atentă, dar drept să-ţi spun, mămică, la grădiniţă eu mă jucam mai mult cu băieţaşii, în clasele primare căutam să comunic în primul rând cu ei, făceam schimb de pixuri, creioane colorate, desene. Pe ei îi rugam să mă asculte cum declam poeziile ce urma să le spun la lecţie. Fă-mă, mămică, să înţeleg de ce ai zis capcane. – Iată cum i-a fost viaţa. Prima dată, pe la vreo 17 ani, a fost furată – un obicei de pe la noi. A furat-o un flăcău nu prea arătos, închis în sine şi cam morocănos. De petreceri şi ospeţe se ferea. Când le intra cineva în casă, parcă-i stătea în spate, nu-şi afla loc. N-a întins-o mult cu acesta. Al doilea era harnic, priceput la lucruri, dar zgârcit şi o temea, gelos, cum se zice. N-a dus-o mult nici cu ăla. Al treilea era mândru de felul lui, chiar şi fudul uneori, cam leneş, ce-i drept, dar avea şi un vino-încoace. Era glumeţ şi cânta frumos. Pe acesta l-am văzut şi eu de cîteva ori.
Să fi avut vreo şase anişori cînd l-am văzut întîia oară. Într-o primăvară, în a treia zi de Paşti, noi, două familii relativ tinere pe atunci, am ieşit să mesim pe malul Nistrului. Am invitat-o şi pe bunica. A venit împreună cu soţul, bătrâori amândoi, păşeau încet, el nu prea auzea bine, pleca urechea când i se vorbea mai domol. După primul păhăruţ de vin, s-au înviorat amândoi. La al doilea pahar, privindu-ne atent, ne-a zis cu blajinătate: – Ce zi minunată-i azi şi ce loc pitoresc aţi ales voi aici, lângă apa curgătoare… Mă închin de sănătate şi vă rog să-mi daţi voie să îngân un cântec ce mi-i drag. Cu voce înceată, puţin răguşită, dar foarte plăcută, ne-a cântat romanţa A venit aseară mama. Atât de pătrunzător a cântat-o atunci, că noi, femeile, am lăcrimat toate. Dragă Laură, gândeşte-te şi tu care căsătorie a fost capcană şi care nu…
În cel mai frumos poem al Neamului nostru – în limba română – circulă o zicere: bată-te-ar norocul. Şi iată că pe Laura a bătut-o norocul chiar în clipa când a apărut pe lume. Bunul Dumnezeu i-a făcut cel mai preţios dar menit anume pentru femei, a înzestrat-o cu frumuseţe, dar, făcându-i-l cu generozitate, a blagoslovit-o cu încă două virtuţi – atracţie pentru sexul viril şi însuşirea de a fi visătoare şi a-şi îndulci sufletul cu cele visate.
Un vis încîntător i s-a arătat adolescentei şi la treisprezece anişori, spre dimineaţa zilei de naştere. Nou-botezata prinţesă i-a prins rostul şi, de cum s-a trezit, l-a aşternut pe hârtie în formă de poezie. Iat-o prima strofă: Pe la zori, ca un prinţ,/ Soarele-mi alintă obrăjorii/ De mă iau pe loc fiorii/ Şi de aţipesc, chiar tot atunci,/ Îmi şopteşte vorbe dulci/ Şi mă-ndeamnă să urcăm la ceruri. În continuare – admiraţie faţă de frumuseţile cerului şi plăcerea zborului cosmic.
Prima probă versificată se gândea s-o citească unui coleg de clasă care o simpatiza, dar, până la urmă, s-a hotărât să se destăinuie profesorului de română – domnului Dorian Silvestru. A purtat poezioara vreo săptămână în buzunăraşul şorţului, tot căutând să-l prindă pe profesor în singurătate. Când l-a prins şi i-a citit-o, pe loc au pornit complimentele şi îndemnurile: – Bravo! Mă bucur nespus că avem în şcoală o poetă atât de tânără, meriţi laude, vom publica-o în gazeta cenaclului nostru la rubrica „Tinere talente“. După o scurtă pauză, îi spune cu blândeţe: – Privindu-te, mi-am amintit, Laura, un vers eminescian: Iar în ochii ei albaştri, eu am să zic, Iar în ochii tăi albaştri/ toate basmele se-adună.
Când a auzit acestea, obrăjorii i s-au îmbujorat, ochişorii au prins a revărsa scântei de bucurie. Neştiind ce să spună, a aplecat încetişor fruntea, l-a trecut cu privirea de sus în jos şi a pronunţat un mulţumesc de o gingăşie neasemuită. În momentul când şi-a îndreptat privirea spre faţa profesorului, mâinile i s-au lăsat involuntar în jos, au apucat marginile fustiţei nărăvind parcă s-o lungească puţin. Era primul compliment din partea unui profesor şi o năpădise emoţiile.
Pe neaşteptate, mâinile i s-au încrucişat la piept, guriţa i s-a uscat momentan şi, luându-şi inima-n dinţi, i-a zis abia şoptit: – Eu…, astă noapte…, V-am… visat…, mă iertaţi… – Te iert, dar să nu te laşi de poezie, să scrii, să îndrăzneşti, voi fi bucuros să te citesc, să te ajut să ieşi cât mai curând în lume.
În şcoala din satul de baştină, Laura, fără să o ştie, era protejată şi până a se anunţa ca poetă din două motive: mămicăi ei, croitoreasă vestită, i se adresau toate profesoarele din şcoală în probleme de vestimentaţie, iar tăticul, enolog de specialitate, avea bunăvoinţa să-l ajute la nevoie pe oricare consătean cu un vin ales sau cu un sfat preţios în chestiuni de păstrare şi consum a strugurilor şi a nobilei băuturi – vinul, iar din ziua apariţiei cu poezioare pe panoul cenaclului toate îi mergeau strună.
A devenit vedeta şcolii.
Cu aura aceasta a trecut uşor şi prin facultatea de jurnalism a Universităţii din Chişinău. E drept: compunea mereu poezii, participa la concursuri. Unii colegi îi ziceau că e născută în zodia norocului, alţii – că poeţii sunt fiinţe răsfăţate şi de Domnul, şi de semenii lor. Oricum, când a absolvit facultatea, prinţesa avea trei plachete de versuri publicate cu ecouri favorabile în linii mari în presa din republică.
Într-o dimineaţă de iunie, cum numai s-a aşezat la calculator să revadă textul unei poezii recent ticluite, o sună un angajat de la revista tineretului (o cunoştea din facultate) şi o întreabă dacă ar fi dispusă să plece de curând la un Festival de poezie în România. „Sărut mâna, răspunde domniţa. E tocmai unul din visele mele intime“. – Poftim, veniţi şi punem la cale plecarea. – Sărut faţa, vin imediat“.
În una din zilele următoare, împopoţonată la patru ace, cu inima plină de voie bună, a urcat în autobuzul cu destinaţia Bucureşti. Când să ia locul indicat în bilet, vecinul de scaun, un bărbat între două vârste, îi zice: – Domnişoară, dacă preferaţi locul de lângă fereastră, eu îl ofer cu mult drag. – Mi-aţi ghicit preferinţa. – Vi-l ofer, dacă nu o să vă placă, ne schimbăm în orice moment“. Aşezându-se şi aruncând privirea în zare, zice: – E o zi frumoasă azi. – Da, aprobă el, mai mult chiar: e minunată, e superbă. Am două motive azi să mă simt fericit: splendoarea zilei şi ocazia (ah! ce ocazie) de a sta alături de o fiinţă duioasă şi seducătoare. Când domnişoara i-a zâmbit dulce, el îi spune: – Drumul o să dureze vreo 7-8 ore, dacă ai binevoi să-mi spui numele de botez, am schimba pe parcurs câte o vorbă-două, aşa, ca să treacă timpul mai uşor.
Schiţând acelaşi zâmbet dulce, i-a zis: – Numele meu de botez e Laura, părinţilor însă le plăcea să-mi zică Mica, iar de cum am împlinit 13 ani, îmi zic Prinţesa. – Îţi mulţumesc de bunăvoinţă, îngînă el, şi, întinzându-i dreapta, se recomandă – Ciprian. – Ştii, continuă dânsul, mi-ar plăcea mult să-ţi zic Mica. – Poftim!, i se răspunde. – Dragă Mica, spune-mi te rog: pe amanta cărui scriitor din Evul Mediu o chema Laura? – Stimate domnule Ciprian, nouă, jurnaliştilor, puţin de tot ni s-a vorbit despre Evul Mediu. Nu vă pot răspunde. – Îţi spun eu: Laura era idealul feminităţii pentru poetul şi umanistul italian Francesco Petrarca. Un ciclu de versuri al său proslăveşte viaţa Laurei, un altul – trecerea ei în eternitate. Laura-i simbolul feminităţii eterne. Tu vezi, Mica, ce nume superb ţi-au ales părinţii. Te încredinţez că îl meriţi din plin. – D-voastră, cum se vede, sunteţi filolog. – Da, ai ghicit. – Locuiţi şi munciţi în Bucureşti? – Nu, eu locuiesc în Chişinău, sunt delegat să particip în Bucureşti la un for al lingviştilor. M-aş bucura să-mi spui şi tu, Mica, unde locuieşti şi cu ce ocazie pleci la Bucureşti. – Eu, zice tânăra, sunt jurnalistă proaspăt angajată în serviciu, dar sunt şi poetă, plec la un Festival de poezie al tineretului.
– Ce surpriză plăcută pentru mine! Şapte-opt ore alături de o atât de tânără poetă, tânără, duioasă, seducătoare. Să nu te miri, da poezia, dacă-i autentică, seduce ca şi cele mai dulci minciunele. – Că seduce e adevărat, dar, domnule lingvist, nu cred că poezia are vreo tangenţă cu minciuna cea dulce. – Da eu cred că are. Iată un exemplu dintr-o poezie care-mi place la nebunie: Se scuturau toţi trandafirii/ În seara când ne-am despărţit/ Plângea pădurea şi zefirii,/ Plângea şi lacul liniştit. Spune-mi, frumuşico, într-adevăr, se scutură toţi trandafirii şi plâng pădurile când se despart doi îndrăgostiţi. – Da, mă puneţi la încercări grele… E vorba, cred, de senzaţia trăită de cei siliţi de împrejurări să se despartă.
– Bine, da spune-mi, poate un lac să plângă? – În poezie, poate. – Vezi…, e tangenţa pomenită, nu? Laurică, îmi place că aperi poezia, da eu îţi mai aduc un exemplu – Brâul Cosânzenei de Coşbuc. Cunoşti poemul? – Da, l-am discutat la liceu, câteva strofe mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. – Spune-mi, te rog, ce e în el adevăr? – E o poveste de dragoste, domnule. – Ştii ce a spus despre această poveste criticul Dobrogeanu-Gherea? Că e cel mai frumos poem al lui Coşbuc. Un om de rând ar zice: minciunele frumuşele. – E o alegorie, spune ea. – Iată că eşti de laudă, e convenţionalul.
Într-o discuţie pe tema convenţionalului, prozatorul nostru basarabean, Vasile Vasilache, a pronunţat o frază memorabilă: – O minciună bine ticluită stă tichie de aur pe capul unui adevăr pleşuv. – Da, domnule, minunat şi profund, chiar aforistic s-a exprimat prozatorul.
– Încă un exemplu. Serghei Esenin, cel mai duios poet al ruşilor, are un ciclu de versuri intitulat Motive persane. Poate cea mai frumoasă piesă a ciclului se numeşte Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată. Următorul vers: Să nu mă-ntrebi de dânsul că nu ştiu să răspund. Dialogul imaginar, subliniez imaginar, cu una din codanele persane s-a întruchipat, graţie baghetei magice a poetului, într-o veritabilă şi profund emoţionantă odă frumuseţii feminine. Pe mine, dragă Mica, mă înduioşează profund creaţia lirică, dar o am o admiraţie aparte pentru poezia dominată de nostalgie. Sugestiile nostalgice sunt pline de tâlc. Iată un exemplu, doar o strofă: Şi cine s–a opri să plângă / O frunză veştedă-n cărare, / Când codrii freamătă alături / Şi râde-un răsărit de soare. Anume frunzuliţa căzută de timpuriu îţi răscoleşte sufletul până în adâncuri, te face să te cutremuri tranferând imaginar situaţia în mediul uman.
În clipa când Ciprian şi-a oprit meditaţiile, domniţa a pronunţat puţin tărăgănat fraza adevăr pleşuv şi a râs cu poftă zicând: frumos şi şmechereşte a spus-o prozatorul. Observându-i satisfacţia, convorbitorul a continuat: – Dragă domnişoară, dacă nu te-am obosit, am să-ţi aduc şi o pildă de adevăr pleşuv.
Într-o splendidă zi de primăvară, unei tinere jurnaliste îi vine o idee ingenioasă – să iasă în stradă şi să-i întrebe pe adolescenţi ce-i asta sărutul? Unul a zis-o scurt şi bine – expresie a dragostei, alţii: încercare de împăcare, de conciliere, de rezolvare amiabilă a unei neînţelegeri şi altele, multe s-au spus, unele nimerite, altele – nu, iar un băieţaş, tot frământându-şi gândurile, a declarat cu deosebită gravitate: împreunarea a patru buze la care participă doi indivizi. E adevăr, nu …? E adevăr, dar, spre regret, pleşuv! – Laurică, spune-mi fără jenă, nu te-a obosit discuţia noastră? – Dimpotrivă, mă însufleţeşte şi mă îmbogăţeşte. Îmi pare bine de aşa vecin de călătorie ca dumneavoastră. Bucuros de apreciere, după cîteva clipe de tăcere, îi spune: – Laurică, de cum te-am văzut, mă chinuie mereu un gând, dar nu-mi ajunge cutezanţă să ţi-l destăinui.
– Mă simt intrigată. Cutezaţi, vă rog. – Mă gândesc că natura grăbeşte uneori zămislirea fiinţelor umane. – Cum adică? – Iată cum: pe unele exemplare le face din fugă, teap-leap, iacă-tă-o, asta-i şi punctum, pe altele le înzestrează cu de toate. Armonia întruchipată! Mai ales pe unele femei. Picioruşele acelora te prind fiori fierbinţi când le zăreşti, talia, dacă nu-i de balerină, e de gimnastă (mlădie ca un spic de grâu, ca la Coşbuc), sânişorii, cum zice Petru Cărare într-o poezie, microrachete înspre mine aţintite, adică spre bărbaţi de alde mine, mâinuţele ajustate parcă special pentru vioară sau pian, guriţa, obrăjorii, ochişorii de Ileană Cosânzeană, glăsciorul – clinchet de duioşie. Într-un cuvânt, când le vezi, nu-ţi poţi dezlipi privirea de la ele, le-ai pune în sân de-ai putea.
Auzind aceste destăinuiri, domniţa a intuit că, posibil, i se pregăteşte şi ei un compliment. Cu un zâmbet luminos pe faţă şi, pe un ton şăgalnic, îl întreabă: – Vi s-a întâmplat adeseori să întâlniţi asemenea creaţiuni? El, satisfăcut de starea emotivă creată, îi spune: cu una dintre ele m-a fericit soarta sau, poate, întâmplarea să călătoresc pe ruta Chişinău – Bucureşti. – Când s-a întâmplat asta? o face ea pe niznai şi-i dăruieşte un zâmbet plin de căldură şi voie bună. Asta se întîmplă azi, aici şi acum.
În acest moment a intervenit o tăcere, în timpul căreia Laura prefera să-l privească pe vecin mai mult cu coada ochilor. El îşi amintea momente plăcute din viaţa sa. Pesemne, şi gândurile domnişoarei se îndreptaseră spre vreo amintire luminoasă din adolescenţă sau din tinereţea ei timpurie. Îşi depănau amândoi amintirile, dar n-a durat mult această stare.
Ciprian, sfătos din fire, a intervenit: – Mica, vrei să-ţi spun la ce te gândeşti tu acum? – Da, poftim. – La lumina dragostei dintîi sau la poeziile ce le vei declama la Festivalul de mâine. – Aproape că aţi ghicit. Primii fiori de dragoste primăvăratică mi i-a trezit profesorul de română, dar s-au evaporat cam repede. Dragostea cea mare de acum e poezia. Ea îmi îndulceşte sufletul, în lumea ei sălăşluiesc, cu ea mă delectez. – Frumos ai zis, dragă Mica, consună cele spuse de tine cu un fragment din poemul eminescian Epigonii: Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,/ Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,/ Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi.
Cam la o sută de ani după Eminescu, continuă el, a spus şi un critic literar rus, pare-mi-se, Piotr Palievski, „literatura e o altă viaţă creată după legile vieţii înseşi“. Să te strădui, Mica, să creezi realităţi în scrisul tău care să emoţioneze şi să înnobileze cititorul. – Mă voi strădui, stimate dle Ciprian, să urmez preţioasele D-voastre sfaturi.
Povaţa aceasta s-a nimerit să fie dată cam pe la jumătate de cale. În orele care au urmat, Ciprian căuta să menţină dialogul în albia temelor plăcute: poezie, artă, dragoste. I-a destăinuit că este captivat totalmente de frumuseţea cântecelor populare româneşti, că-i uluit de farmecul şi fineţea romanţelor create de români – de popor şi de scriitorii de mare talent, că-i place să călătorească prin locuri pitoreşti, că şi-a procurat nu demult o „Toyota“ care-l serveşte de minune, că preţuieşte nespus de mult libertatea, că are posibilitatea să se bucure din plin de ea. Domnişoara poetă, ascultându-l cu atenţie şi luare aminte, i-a spus că şi ea preţuieşte mult libertatea şi că în această privinţă îi intră în voie şi părinţii, şi conducerea revistei la care-i angajată. – Ce-i drept, a precizat la un moment Ciprian, libertatea îţi poate întinde şi capcane. Principalul e să te pricepi a le ocoli, a le evita.
Domniţa, printr-o înclinare uşoară a capului şi printr-un zâmbet ademenitor, a aprobat cele spuse şi, în clipa când Ciprian a zis că ar fi fericit dacă s-ar putea să o mai vadă şi dacă nu-i împotrivă să facă schimb de telefoane, propunerea a fost acceptată şi domnul Ciprian, trăia senzaţia unei noi izbînzi.
La Festivalul de poezie, Laura a avut succes, s-a ales cu o diplomă de merit, cu noi cunoştinţe şi, în drum spre Chişinău, gândul o ducea mereu spre cele discutate cu Ciprian, îndeosebi spre constatarea că libertatea întinde capcane şi că important este să te pricepi a le înconjura. Şi-a amintit, totodată, că şi mămica ei a adus vorba de capcane cândva. La un moment şi-a zis în gândul ei: cu Ciprian n-ar fi rău să ne revedem. E interesant şi plăcut în discuţii, are experienţa vieţii, în caz de vreo încurcătură, la nevoie, îmi poate propune soluţii. Ei…, mai bine să nu am nevoie…
Colegii de serviciu s-au arătat a fi bucuroşi de succesul tinerei lor colege la festival, au felicitat-o călduros şi a pornit viaţa obişnuită de redacţie – pregătirea numărului următor de revistă. În a doua zi de lucru asupra rubricii „Condeie tinere“, când Laura se pregătea să iasă din redacţie, sună telefonul şi auzi vocea cunoscută a lui Ciprian. După ce au schimbat câteva vorbe obişnuite, noua cunoştinţă, fără mult înconjur, îi spune: – Sâmbătă vreau să mă odihnesc la Vadul lui Vodă, aş fi fericit dacă te-ai învoi să plecăm împreună. – Stimate dle Ciprian, mie îmi place odihna pe mal de ape, doar eu pe malul Nistrului m-am născut şi am crescut, dar răspuns nu pot acum să vă dau. Dacă binevoiţi, sunaţi-mă poimâine spre sfârşitul zilei. – Cu multă plăcere am s-o fac. Te voi suna şi mă voi simţi în al nouălea cer dacă te vei învoi. Ştii cântecul La Nistru, la mărgioară/ stau flăcăii grămăjoară şi-ntre ei o surioară, surioara vei fi tu şi vei alina privirea şi sufletul celui de alături, se poate întâmpla, şi celor din preajmă.
Un suflet şi o inimă de femeie tânără cum să nu vrea să fericească pe un companion interesant şi plăcut. Când Ciprian a revenit la telefon, ea atât l-a rugat: să n-o trezească în zorii dimineţii când e mai dulce somnul.
În drum spre Nistru, după ce au ieşit din aglomeraţia şi forfota oraşului, Ciprian o întreabă: – Spune-mi, Mica, la ce te gândeşti tu acum? – Întrebarea-i potrivită, zice ea: mă gândesc că vă pot face probleme azi. – Adică? – Eu nu pot înota. Vestea asta, momentan, l-a umplut pe condrumeţ de bucurie. După ce i-a zis: nu te îngrijora deloc, totul va fi OK, a pornit a medita în gândul lui: poate oare fi pe lumea asta o plăcere mai mare pentru un bărbat de 40 şi ceva de ani, decât să o înveţe a înota pe o domnişoară de 20 şi ceva de ani; există oare pe lume un prilej mai potrivit de apropiere corporală decât exerciţiile de înot într-o apă caldă de vară şi curgătoare?…
Înainte de a intra în valurile domoale ale Nistrului, Ciprian a propus să servească câte o tartină şi o cafeluţă înnobilată, adică, dreasă cu un supliment de coniac de elită. Domniţei i-a plăcut şi una, şi alta şi, când s-a apucat să-şi scoată rochia, el i-a turnat încă o jumătate de ceşcuţă de cafea, tot înnobilată, „pentru curaj la înot“. Uitam să spun că servirea cafelei a fost însoţită de două melodii splendide care se revărsau domol din cabina autoturismului: Pe umeri pletele-i curg râu şi De ce nu-mi vii?… Când au intrat în apă, s-a văzut că Prinţesa înota foarte bine. A fost prima ei glumă de când se cunoscuse cu Ciprian.
Dacă în timpul călătoriei spre Bucureşti, dânsa nu i-a adresat nici o întrebare privind profesia, hobby şi altele, în zona de odihnă i-a zis în mod delicat: – După nivelul de cunoştinţe şi limbajul pe care-l posedaţi, bănuiesc că sunteţi profesor universitar. – Am fost, zice el, acum sunt funcţionar de stat. – De ce aţi părăsit catedra? – Îţi răspund printr-o pildă: un tătic îşi întreabă feciorul cum merg examenele? – S-au scumpit, tăticule. – Cred că înţelegi sugestia? – Da!, cunosc realitatea universitară.
– Mai am o întrebare. – Poftim. – În afară de dragoste pentru muzică, aveţi şi alte preferinţe? – Dragă Laura, sunt îndrăgostit de tot ce-i frumos pe lume, mai ales de sexul duios. Mă simt în apele mele când comunic cu ele, doamne sau domnişoare. Într-o romanţă, eul liric zice: blonda sau bruna, imi e totuna. Nu împărtăşesc întocmai ideea… În acest moment domniţa a preferat să schimbe puţin unghiul discuţiei şi l-a întrebat: – Alegerea mea, jurnalistica, o consideraţi interesantă. – Înainte de a fi interesantă, e foarte necesară. Simpatizez jurnaliştii. Nu-mi plac doar momentele când dânşii devin sâcâitori cu întrebările. Acest răspuns a pus-o pe domnişoară întrucâtva în gardă şi ea a hotărât să fie reţinută şi atentă cu interogaţiile. S-au bronzat, s-au scăldat, au jucat în cărţi, tenis de câmp. Întrebările, pe care i le adresa Ciprian, erau legate, în primul rând, de grija ca domniţa să se simtă bine şi să accepte şi alte ieşiri în natură.
Când s-au întors în oraş şi au ajuns în faţa clădirii în care locuia dînsa, Ciprian îi spune: – La despărţire aş vrea, Mica, să ascultăm în linişte un cântec de inimă albastră care mi-i tare drag“ şi a inclus romanţa De ce nu-mi vii… – Prin ce Vă este atât de dragă această romanţă? întrebă ea. – Prin versurile care exprimă o dorinţă ce coincide întocmai cu o intenţie intimă de a mea. Ascultă atent, îi zice şi include fragmentul Să reazem dulce capul meu / De sânul tău, de sânul tău… Acest final al zilei de odihnă a înduioşat-o şi Laura nu a găsit o altă soluţie decât să-i dăruiască un zâmbet duios, care i s-a părut lui, a fost şi promiţător.
În drum spre casă, într-un moment, lui Ciprian începuseră a i se învârti în memorie un fragment dintr-un cântec popular: Uşurică la-învârtit / Pătimasă la iubit şi el şi-a zis în sinea sa: o fi aşa noua mea cunoştinţă sau nu, se va vedea, important este că nu-mi refuză propunerile.
Cu fiecare escapadă în natură, relaţiile între ei deveneau tot mai strânse, momentul întâlnirii tot mai aşteptat. În acea vară (vara noastră, a drumeţiilor, au botezat-o ei) vizitaseră cetăţi (Soroca, Hotin, Suceava), mănăstiri (Căpriana, Putna), oraşe (Cernăuţi, Suceava, Iaşi), se scăldaseră în Nistru, Prut, Siret, în Marea Neagră şi iată că, la o întrevedere din luna august, Prinţesa, pe neaşteptate pentru Ciprian, i-a făcut o propunere ce i-a plăcut, dar l-a îngrijorat şi l-a pus serios pe gînduri: a fost invitat la hramul din satul ei de baştină, de Ziua Adormirii Maicii Domnului – la finele lunii august.
Ciprian se temea că părinţii ei se vor arăta nedumeriţi de prietenia lor, adică de diferenţa de vîrstă şi se va prăbuşi tot ce a clădit el timp de o vară şoptind şoapte de amor. Cum altfel, doar se bănuieşte că iubirea la femei e în ureche. Ca să nu se întâmple aşa ceva, tot chibzuind, i-a venit o idee. Să-l ia în maşină pe un prieten al său cam de vârsta domniţei. Ideea a fost acceptată şi au plecat la hram în trei: tânărul în rol de prieten şi, poate logodnic al Laurei, Ciprian la volan.
Au hrămuit cum e tradiţia la moldoveni, iar la plecare, tatăl Laurei a avut grijă să pună în coşul cu merinde o garafă de vin de elită pentru domnul şofer care, la masă, nu a putut servi apreciatul de toţi oaspeţii vin din cauza blestematului de volan. Înainte de a urca în maşină, mămica i-a dat de grijă fiicei ca peste două săptămâni să nu uite şi să meargă la hram la o rudă apropiată de a lor din raionul Ungheni. – Tu ştii, Laurică, cât îs de primitoare neamurile noastre, zice mama, şi cât îs de pitoreşti împrejurimile satului Corneşti – Elveţia Basarabiei! Ar fi bine să plecaţi tot aşa, în trei. O să-i placă primirea şi cavalerului tău, şi stăpânului maşinii, sunt convinsă.
Peste două săptămâni, tot în trei, echipajul s-a prezentat la Corneşti. Tot hrămuind, la un moment, oaspeţilor le vine ideea să viziteze minunata pădurice de lângă sat şi doar după asta să plece spre Chişinău. Cuprinşi de feeria hramului, şi-o fi amintit vorba cântecului popular: Cine-n codru n-a iubit, Nici nu ştie c-a trăit. Aceste evenimente s-au produs în prima zi de hram. În a doua zi a sosit la hram şi mămica Laurei. Gazda-i spune cumătrei Ancuţa că s-a bucurat mult de vizita celor trei oaspeţi de ieri şi că a îngrijorat-o puţin un moment. S-au dus în trei să vadă pădurea şi, pesemne, s-au rătăcit.
– Cum să se rătăcească? zice Ancuţa. – Aşa a bănuit fecioraşul meu, Grigoraş. Când i-a auzit pe orăşeni că pleacă la pădure, Grigoraş a încălecat bicicleta şi s-a dus din urma lor, dar l-a găsit doar pe cel tînăr. Oprise maşina la intrare în pădurice, a deschis uşa şi fuma în linişte. Grigoraş a intrat în pădure, a tot strigat-o pe Laura, dar ea n-a mai răspuns. Poate se cufundase în adânc, în desişuri. În momentul acesta gazdei i se învârtea pe limbă să zică: plimbându-se, o fi dat tinerica de mierea ursului şi nu-i era ei de Grigoraş, dar a tăcut. Cine ştie cum o fi reacţionat draga ei cumătra?…
Întâmplarea n-a îngrijorat-o prea tare pe Ancuţa. În alte veri şi toamne ea a cutreierat acea pădurice împreună cu Laura de câteva ori, au cules ciuperci, zmeură, mure şi şcolăriţa de atunci se orienta de minune în spaţiul silvic. S-au aşezat la masă şi au hrămuit în voie. Printre altele, la un moment, o întreabă pe gazdă ce impresie i-a lăsat cavalerul Laurei. – Ce să-ţi spun, zice gazda, ori că-i tăcut de felul lui, ori că-i ruşinos, tăcea, mânca, băutură n-a luat în gură, ne tot atenţiona că volanul maşinii e în răspunderea sa. – Da celălalt? – Acela şi închina pahare, şi lăuda vinul, bucatele, împăna vorba cu glume, bărbat interesant. Le-am dat două garafe de vin la plecare, să servească înde ei când vor ajunge la Chişinău.
Totuşi, la întoarcere de la hram, sufletul de mamă se tot întreba: nu cumva Laurica s-a pornit pe urmele bunicăi?: peripeţii, alunecări, căsătorii, una după alta…, viaţă zbuciumată. Dar până la urmă, şi-a zis: drept că şi acestea au farmecul lor. Aşa-i în lumea asta, fiecare cu destinul său şi neliniştile ce i le aruncă în cale Măria-Sa – Viaţa.
