„O lume-ntreagă-nţelegea,
Tu nu m-ai înţeles“
Mihai Eminescu
În capitolul Eminescu şi eminescologia punctuaţionistă, dintr-o carte nu demult apărută la Junimea ieşeană, mi-am permis să mă pun în dezacord cu o serie de interpretări ale versului eminescian oferite de domnul Nae Nicolae Georgescu, un astru relativ recent răsărit pe cerul prestigioasei discipline. Sacrilegiul fiindu-i semnalat de prieteni, domnul Georgescu s-a smuls cu greu din sfera înalt celestă cu sacre virgule, cratime şi apostroafe pentru a se coborî în cercul strâmt al preocupărilor terestre, mărunte („nimicuri“, după aprecierea domniei-sale) din cartea cu pricina. În consecinţă, într-o recenzie, sau ce-o fi ea, intitulată măgulitor Eminescologia „pe ciupite“, găzduită cu civilizată imparţialitate de ultimul număr al revistei „Scriptor“, declară că nu e de acord cu dezacordul meu, aducând ca argumente tot vechile aberaţii înşirate de-a lungul anilor în „studiile“ analizate cu bună credinţă de mine, reluate în maniera infatuată, exclusivistă, uşor grobiană, care nu mă surprinde, fiindcă i-o cunosc din produse critice anterioare. Oricum, ea face notă discordantă cu alte două recenzii alăturate, mai senine, mai echilibrate şi mai obiective, sub semnăturile, onorante pentru mine, ale lui Adrian Dinu Rachieru şi Gruia Novac. Desfăşurarea militară a profesorului doctor bucureştean arată că n-a înţeles nimic din cartea mea, ea având ca adresă, recunosc, un orizont de receptare mai elevat. Aşa că sunt silit, iată, să reiau la rându-mi observaţiile proprii încercând acum, potrivit dezideratelor exerciţiului jurnalier, să fiu mai sistematic şi mai explicit. Şi să întăresc, cum e firesc, cu elemente noi, suportul demonstrativ
Doresc, de la început, să fiu bine înţeles. Faptul că domnul Georgescu îl citeşte strâmb pe Eminescu este treaba domniei-sale, un drept pe deplin câştigat într-o societate democratică. Nici faptul că un grupuscul de amici, adunaţi în juru-i după principiul asemănării, îi împărtăşesc convingerile nu înseamnă neapărat o gaură în centura de ozon a pământului. Dar pretenţia de a impune publicului larg, cu obstinaţie, un Eminescu paralel, exclusiv o emanaţie a minţii foarte productive a domniei-sale, ei bine, aiasta nu se poate. De aceea, îndepărtând un sentiment al zădărniciei şi al pierderii de vreme, reiau discuţia, încercând să fiu cât mai limpede şi mai accesibil spre folosul domnului Georgescu. Nu că mi-aş face mari iluzii cu privire la capacitatea-i de a îngădui lângă sine şi ideile altora, fie ele şi clare ca lumina zilei. În cele ce urmează am să mă opresc doar la câteva din năstruşniciile decretate de domnul Georgescu drept adevăruri irefutabile în eminescologie. În funcţie de fluctuaţiile de punctuaţie din ediţiile eminesciene, domnia-sa operează răsturnări de sens, contravenind, după umila mea părere, spiritului limbii române şi, desigur, intenţiile poetului nostru.
1. Cerul cu susul în jos, ca la Muscel Este vorba desigur de spaţiul celest străbătut de Luceafărul-Hyperion în zborul către demiurg. Un anume sadism îl determină pe vajnicul nostru exeget să abordeze nu piese mai permisive, ca Somnoroase păsărele bunăoară, ci tocmai opere de mare prestigiu, grele de sens, precum poemul-pilot al literaturii române, Luceafărul. În acest context, una din cele mai frumoase secveţe ale cosmogoniei poetice eminesciene. Viteza uriaşă în zborul ascendent către locul de origine („Eu sunt luceafărul de sus“, s. n.) e sugerată de simetria sintactică construită din propoziţii eliptice de predicat: „Un cer de stele dedesubt, (virgulă, precum în „Convorbiri literare“ şi ediţia Maiorescu)/ Deasupra-i (a lui, a Luceafărului) cer de stele“. Economia verbală (repetiţia lexicală), ritmul sincopat, recurenţa fonetică (vocala e), lipsa verbelor, totul e menit să sugereze spaţiul şi viteza copleşitoare, măsurate în ani-lumină. Aducând lucrurile mai pe pământ, şi la Creangă găsim un astfel de procedeu stilistic, al paralelismului sintactic cu eludarea verbelor predicative, menit să sugereze tocmai rapiditatea mişcării.. „şi eu fuga, şi ea fuga…“. Evident că în „Convorbiri…“ şi ediţia Maiorescu, şi virgula şi pronumele personal în genitiv sunt la locul lor. Preluând textul fără virgulă din „Almanahul“ vienez, singurul autorizat de d-l Georgescu, domnia-sa forţează inutil sintaxa propunând reducţia celor două propoziţii eliptice într-una singură, prin citirea pronumelui i ca verb predicativ „Un cer de stele de desubt (fără virgulă)/ De asupra-i (este) cer de stele“. Aceasta pentru a-şi argumenta teza că Hyperion zboară de fapt nu în sus, ci în jos, către un punct nedefinit pentru a întâlni o armată de demoni în frunte cu Demiurgul. În felul acesta domnul Georgescu strică nu doar excepţionalul efect stilistic al textului dar comite şi o fractură de sens: cerul de deasupra care i, este, devine cer de desubt! Eu i-am explicat că intenţia lui Eminescu a fost să ne comunice nu direcţia de zbor a Luceafărului ci poziţionarea acestuia într-un univers incomensurabil, cu ceruri de stele care-l împresoară „jur împrejur de sine“, „ca nişte mări, de-a-notul“. Lipsa verbelor, tot sintaxa poetică ne învaţă, e menită să potenţeze, la cititor, tocmai senzaţia vitezei uriaşe, luminice, de mişcare („un fulger ne-ntrerupt“) care-ţi taie respiraţia. L-am sfătuit de asemenea să consulte demodata ediţie Perpessicius, unde, în postume, poetul, după cunoscutu-i obicei, încearcă diverse variante de paralele sintactice: „Privind seninul dedesupt/ Deasupra lui seninul“, „Privind seninuri dedesupt/ Deasupra lui seninuri“, „Trec oceane dedesupt/ Deasupră-i oceane“, „Trec milioane (de lumi, n. n.) dedesubt/ Deasupra milioane“… Până la urmă orice tentativă de a stabili un sens pe o verticală de zbor e superfluă. „Locul“ către care este absorbit Luceafărul, „gând purtat de dor“, e, zice cu temei profesorul ieşean George Popa, un „tărâm extraspaţial“, un „spaţiu fără spaţiu“, un „spaţiu zero“, unde a început şi poate reîncepe Creaţia. Dar domnul Georgescu ioc să mă ascultate, vorba ceea: „n-aude, n-a vede“, şi o ţine langa cu de desubtul care devine de asupra, pentru că, dragă doamne, şi în satul domniei-sale, Jupâneştii de Muscel se spune „biserica de de la deal“ şi „biserica de de la vale“ Dar ce au a face de-de-urile din bisericile domnului Georgescu, cuprins brusc de nostalgie păşunistă, cu Luceafărul eminescian, asta doar bunul Dumnezeu mai poate să ne desluşească.
2. Nimbul incomodei „nemurii“ recuzat de Hyperion Tot Luceafărul devine o victimă a fanteziei lexicografice debordante a domnului Georgescu. Se ştie că, odată ajuns acolo sus, la Tatăl ceresc, Hyperion îi cere, de dragul Cătălinei, să-l dezlege de povara grelei veşnicii. „Reia-mi al nemuririi nimb“ imploră acesta, cu cuvintele din „Convorbiri…“ şi apoi din toate ediţiile operei eminesciene, de la Maiorescu şi până la domnul Georgescu, din zilele noastre, când se produce brusc marea schismă în eminescologie, în virtutea căreia, potrivit versiunii din „Almanah“ trebuie să citim nu nemurire (forma substantivizată a infinitivului lung), ci nemurie, un cuvânt asolut nou menit să zguduie din temelii înţepenitele dicţionare ale limbii române. Deocamdată e singurul, dar urmează, se înţelege, pe baza aceluiaş principiu de îmbogăţire prin conversiune a vocabularului (schimbarea categoriei gramaticale, de la verb la substantiv) să vină şi altele: urcae, vree, răsărie, sărie, coborâe… Aici domnul Georgescu nu acceptă opoziţie. Cine nu e de acord e denunţat, precum autorul acestor rânduri, drept un „non-filolog care nu merită un scrupul bibliografic“. Deşi non-filolog, îmi asum riscul unor observaţii de specialitate, cu speranţa că ele ar putea fi utile pentru discuţia noastră. Fără excepţie, forma substantivizată a infinitivului (infinitivul lung) se face cu ajutorul sufixului de origine latină -re: a cânta – cântare, a trece – trecere, a vedea – vedere, a coborî – coborâre, a nemuri – nemurire. Îl invit pe plus-filologul domn Georgescu să găsească o singură abatere de la regulă; dar îl asigur că n-o să găsească, în afară, desigur, de invenţia domniei-sale: nemurie. Fie şi nemurie! Să zicem că Eminescu s-ar fi lăsat înduplecat să facă o concesie viitorilor săi mari exegeţi musceleni (între genii totul este permis) şi ar fi acceptat forma nemurie. Dar nici el şi nici Maiorescu, care ştiau infinit mai multă gramatică decât domnul Georgescu, n-ar fi scris în ruptul capului „Reia-mi al nemurii nimb“. Dacă prin clasa a VII-a n-ar fi chiulit de la orele de limba română, domnul Georgescu ar fi aflat că forma de genitiv-dativ a femininelor terminate în –ie se construieşte în două feluri: când terminaţia vocalică e un diftong, genitiv-dativul se formează de la pluralul femininului plus dezinenţa -i: femeie – femei – femeii; scânteie – scântei – scânteii. Când grupul vocalic e în hiat, precum în cazul nostru, genitiv-dativul se formează mai simplu, de la singular plus dezinenţa i: prostie – prostiei, tâmpenie – tâmpeniei, la fel, nemurie (dacă vocabula ar exista) – memuriei. Dar Eminescu a scris şi Maiorescu a editat corect: „al nemuririi (de la nemurire, singura formă acceptabilă) nimb“. „Nemuria“ e din capul super-filologic al domnului Georgescu. Este momentul acum să îndrăznesc un argument de istorie literară, o disciplină trădând preocupări minore, oricum, sub demnitatea unui mare filosof al apostrofului. În mod frecvent domnul Georgescu opune versiunea primă a Luceafărului, singura autentică, susţine cu tărie domnia-sa, din „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună“ de la Viena, celei publicate câteva luni mai târziu, cu „intruziuni“ ortografice şi de punctuaţie inadmisibile, maioresciene, din „Convorbiri literare“ şi din ediţia de Poesii de la finele lui 1883. În acest context, apariţia poemului în „Almanah“ reprezintă, zice domnul Georgescu, un act de vădită frondă eminesciană: „Tocmai d’aia – sau şi d’aia – l-a dat Eminescu la Viena, ca să scape de virgulele şi tăieturile lui Maiorescu“. Ei bine, dacă s-ar fi informat mai serios, ar fi avut surpriza să afle că întregul număr atât de anti-maiorescian din Almanahul vienez „fusese pregătit la Bucureşti de Titu Maiorescu“ (vezi mai recent Cornel Moraru, Titu Maiorescu, Aula, 2003, p. 8). În acelaşi număr, mentorul junimist, membru de altfel al societăţii, publică şi articolul său Progresul adevărului. Nu e vina marelui critic că tinerii studioşi vienezi au publicat poemul cu greşeli de tipar, deschizând astfel calea intrepretărilor fantasmagorice ale domnului Nicolae Georgescu.
3. „Luminarea“ stinsă din cămera lui Mihai Eminescu. Hotărît, domnul Georgescu e văduv nu doar de cunoştinţe necesare de gramatică, dar şi, ce e destul de grav pentru un eminescolog, de antene pentru poezie. Altfel n-ar propune ca, într-un vers din poezia Noaptea, de rară evocare la poetul nostru a fericirii domestice, în loc de cuvântul concret de evidentă încărcătura lirică lumânare („Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin“), să citim, conform ediţiilor domniei-sale, abstracţiunea luminare, („Luminarea-i stinsă-n casă…“?!), venind cu argumentul năucitor că „într-o odaie întunecoasă n-ai cum să vezi un obiect, de pildă o lumânare“. Adică, descriindu-şi propria-i odaie, poetul nu ştie ce sursă de lumină foloseşte înainte de culcare! În fine, zicem şi noi, spre bună pace, precum domnul Georgescu: „nu e un capăt de ţară“.
4. „Tocsul“ din urechea eminescologilor. Aici, e momentul să fac o mărturisire: i-aş ierta până la urmă domnului Georgescu, suntem în aceeaşi barcă, între pasionaţii de Eminescu, ce naiba, toate răsucirile, încovrigările şi deturnările sale de sens. Suntem prizonierii aceluiaş destin, purtăm pe umeri aceeaşi stâncă a încifratului vers eminescian. Poetul însuşi ne-a prevenit pe toţi, fără alegere: „Ne-nţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile…“ Cine are urechi de auzit… Un singur lucru nu pot să i-l iert, rana provocată celui mai armonios, mai muzical şi mai plastic distih din poezia noastră clasică, de care nu încetez să mă minunez, făcut din aliteraţii, asonanţe şi sugestii vizuale, scris de un adolescent providenţial, devreme, la miez de secol XIX: „Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape şi aur în aer“. Şi, deodată, în această mică simfonie în A major, domnul Georgescu introduce, fără să i-o ceară cineva, doar aşa, de ambiţie, ca să ne strice nouă plăcerea lecturii, un sunet de o impertinentă stridenţă: „Când TOCSUL s-aude l-al vrăjilor caier… “. Din nou, aceeaşi incompatibilitate cu Poezia: „Torsul“, cu consoanele sale curgătoare, reluate în text (vibrante, r, fricative, s) e un cuvânt menit să potenţeze şi pe cale fonetică atmosfera de vrajă şi mister din Mortua est! El e în deplin acord cu acompaniamentul grav, muzical, al lamento-ul funerar, din incipitul poemului: „O rază te-nalţă, un cântec de duce…“ Ca să nu mai vorbim că, şi logic-semantic, el face bună pereche cu „al vrăjilor caier“. Tocsul (o contragere, susţine lexicologul nostru amator, de la franţuzismul tocsin, însemnând clopot de alarmă cu sunet puternic, penetrant, disonant, vestind catastrofe naturale, invazii, revoluţii) se potriveşte cu acest caier vrăjit ca nuca-n perete. De fapt, zice domnul Georgescu, care, ce cuvânt visează noaptea îl toarnă în portofoliul lui Eminescu dimineaţa, caier e de fapt încaier (de vrăjitoare), ceea ce explică alarma tocsină. Tânăra muză decedată, deplânsă de poetul ei cel tânăr, se răsuceşte, desigur, în mormântul ipoteştean.
5. Ateul care nu e ateu. Tot poemul Mortua est! devine pretextul unor docte consideraţii filosofico-religioase ale domnului Georgescu. Pentru a dovedi că, în finalul poemului, tânărul Eminescu nu e vinovat de frecvent reproşatele (şi reproşabilele, până la urmă) accente sacrilege, domnia-sa vine cu două noi cuvinte patriotic-româneşti, a şi teu, din versiunea convorbiristă, 1871 (acuma „Convorbirile…“ sunt bune), a poeziei, („De e sens într’asta e’ntors şi a tĕu“, s. n.) opuse cosmopolitului, urâcios şi blasfemator, ateu, din versiunea maioresciană (Maiorescu, ca întotdeauna, e rău), din ediţia 1883 („De e sensu într’asta: e’ntorsu şi ateu“). Ateu, cum greşit s-a editat până acum, ar însemna în consecinţă impardonabila aprobare şi chiar implicare a lui Dumnezeu în moarte, pe când a şi teu, cum trebuie să se editeze de-acum încolo, promovează „sensul întors“, plin de evlavie, al refuzului şi chiar al opoziţiei făţişe a lui Dumnezeu faţă de moarte. Aici domnul Georgescu a devenit atât de adânc încât m-a pierdut cu totul într-un labirint fără ieşire de înţelesuri. De fapt, înţelesul textului eminescian e destul de limpede, confuz este doar înţelesul înţelesului noului exeget. Ambele versiuni conduc, legat sau dezlegat, se vede cu ochiul liber, la aceeaşi semnificaţie: conform etimologiei greceşti (atheos) şi latineşti (atheus), „fără zeu“, în traducere modernă, franceză, limbă de la care probabil am împrumutat cuvântul (athée), „fără Dumnezeu“. Grecii, precum, pe urmele lor, latinii, francezii, românii…, n-au scris niciodată a grammatos, a gnosis, a phonia, a theos, ci întotdeauna legat, a fiind un afix fără statut independent, o lipitură, un alpha privativum, exprimând negaţia sau absenţa.
Mă opresc aici. Văd că, pornind de la onorabila îndeletnicire a editării textelor lui Eminescu, căzut în fundamentalism ortogrtafic, domnul Georgescu s-a trezit supărat rău pe eminescologii care n-au vrut să primească evanghelia Apostrofului. Şi atunci, spre răul „ginţii efeminate“ a acestora, noul mag, „pază a răzbunării“, din muscelele argeşene, „a citit semnul întors“, chemând asupra lor, ca-n Egipetul, furtuna de nisip din pustiuri. Să se cutremure eminescologii! Eminescologii mai înţeleg, că avem, slavă domnului, destule păcate. Dar de ce, într-aceasta, victimă colaterală, Mihai Eminescu?
