Theodor Codreanu – eminescologul pe care îl respect până la cer pentru curajul în ceea ce-l priveşte pe EMINESCU. (Maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, în „Caietul de la Văratic“ – 2007)
„Hyperionice“ (Editura „Junimea“, Iaşi, 2019) este o carte excepţională, după cele treisprezece dedicate arheului Mihai Eminescu, „centru iradiant al canonului literar românesc.(Theodor Codreanu)
În acelaşi timp, a apărut şi cartea scriitoarei Elena Condrei „Convorbiri cu Theodor Codreanu“ – Itinerar în universul eminescian (Editura „Geea“, Botoşani, 2019. Diligenta scriitoare este organizatoarea Premiilor Eminescu – „Teiul de aur“ şi „Teiul de Argint“.
„Hyperionice“ ne propune terapia prin cultură în vederea însănătoşirii literaturii şi culturii române, pentru o mai dreaptă cinstire a ei în lume.
Din nefericire, în corpul românismului au intrat viruşi iar ţara pare că-şi pierde imunitatea, nemaiavând puterea de a-şi crea anticorpi.
Impresionantul volum cuprinde trei mari secţiuni: „Ontoestetice“ (pp. 5-239; „Patografice“ (pp. 239-329) şi „Două dialoguri“ (pp. 331-361).
Primul şi cel mai amplu capitol debutează cu eseul „Limba ca taină a fiinţei“
Pentru genialul poet limba este „un fagure de miere“, ea este „stăpâna noastră“, cuminecătură, pe aceeaşi treaptă cu duhul bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română fiind „Maica Spirituală a neamului românesc.“
Eminescologul Theodor Codreanu exemplifică prin versurile poetului nepereche simbolul limbii, pe de o parte, iar pe de alta evidenţiază filipicele acestuia împotriva stricătorilor de limbă, în zilele noastre vădindu-se crasa incultură a unor categorii şi, în special, în sfera politicului unde face ravagii. Autorul citează pe Eminescu, acesta afirmând că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“
În versurile sale Eminescu s-a ridicat împotriva stricătorilor de limbă: „Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei/ Ca să nu se arate odată ce sunteţi: nişte mişei“!
Că în zilele noastre un Vasile Stati a inventat Dicţionarul moldovenesc-românesc“ ţine de noaptea minţii.
Limba română, „cea mai poetică limbă din lume“ (Emil Cioran), este „împărăteasă“ la ea acasă iar pe mama care ne-a dat viaţă n-o schimbăm cu una mai frumoasă. Lectura mea empatică a produs un sonet chiar pe această temă:
Sunt unele ce spun că-s mai frumoase
Şi, după cât se pare, mai bogate
Cu bunuri de aiurea căpătate
Şi-anume la vedere acum sunt scoase.
De bună seamă că vor fi curtate
Că de la ele unii au foloase,
Mulţi fluturi trag la firme luminoase
Şi nu la cele mai întunecate.
Pe mine mă conduc alte criterii,
Drăguţele pot fi în jur puzderii,
Nu printre ele îmi găsesc aleasa.
De frumuseţea mândrelor nu-mi pasă
Că am o mai frumoasă pe acasă
Şi, pentru mine, ea-i împărăteasa.
Eminescu este de părere că generaţiile următoare vor trebui să lupte pentru îmbogăţirea limbii române iar nu pentru sărăcirea ei.
„Toate acestea, afirmă Th. Codreanu ar trebui coroborate cu textele publicistice şi cu cele literare având ca numitor comun ontologia arheităţii. Numai aceasta dă splendoare viziunii eminesciene asupra limbii, în genere, şi asupra limbii române, în particular.“ (op. cit. pp. 19-20)
„Eminescu echivalează arheul cu Logosul, cu informaţia primordială“ (p.20)
Genialul poet gândea cuantic „într-o vreme când o asemenea gândire nu era posibilă“, în manuscrisele sale găsindu-se „prima referinţă românească şi europeană la cuantă“ (p. 21)
Acestea toate şi încă altele sunt motive bine întemeiate ca pe denigratorii lui Eminescu, Th. Codreanu să-i trimită la şcoală.
Periplu prin opera eminesciană continuă la fel de seducător cu „Ceva despre filosofarea eminesciană“. Cum cărţile se fac din cărţi, punctul de plecare îl constituie excepţionalul text intitulat „Eminescu şi filosofia indiană“ scris de savantul Anton Dumitru (1905-1992) cu prilejul lecturii cărţii indiencei Amita Boshe (1933-1992) „Eminescu şi India“, apărută în colecţia „Eminesciana“ a Editurii „Junimea“ din Iaşi, 1978.
Theodor Codreanu reiterează însemnarea eminesciană de pe fila 8 a mss. 2275: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a“, de unde un Răzvan Codrescu trage concluzia că Eminescu „nu prea se dădea în vânt după creştinism“, eminescologul arătându-i unde şi cât greşeşte, arguţie sprijinită pe citate din „Eu nu cred nici în Iehova“, din „Preot şi filosof“ şi din capodoperele „Scrisoarea I“ şi „Luceafărul“. Concluzia este una singură: „Inteligenţa (lui Eminescu n.n.) extraordinară era deschisă, în mod natural, spre zone inaccesibile intelectului obişnuit“ (p.28). De aici şi olimpianismul lui Th. Codreanu în faţa celor din „Galaxia Grama“, „ejusdem farrinae“: „Comparaţi astfel de situări cu grobianismul diletanţilor care-i refuzau lui Eminescu orice „rudiment de gândire“ şi veţi avea imaginea uriaşei invazii a prostiei şi primitivismului în rândurile unor „intelectuali“ pervertiţi de „politically correct“ (p. 29).
Eminescu însă,nu poate fi clintit din postura de centru iradiant al canonului literar şi cultural românesc“ (p.30). Sonetul următor, dedicat lui Eminescu, tratează aceeaşi problemă spinoasă:
Lui Eminescu i se-aduc acuze
Iar de le-auzi tot părul se-ncreţeşte
Că poezia lui „se învecheşte“
Şi se cuvine ca să-şi ceară scuze.
„Corect politic“ nu se dovedeşte
Iar vreo trei-patru strofe-i sunt ursuze
Când îl trădase una dintre muze
De a simţit că îl înnebuneşte.
În poezie nu cunoaşte noul
Şi nici n-a mers vreodată cu metroul
Şi-a lui poetică e perimată.
Bieţi negustori de-atâta vorbe goale,
Ajunge-o ghioagă la un car de oale,
La el în vers e artă-adevărată.
În „Preambulul“ capitolului „Poezia sa ca poveste a armoniei“ Th. Codreanu reproduce aprecierile celor mai de seamă oameni de cultură de la noi: Constantin Noica (Eminescu – „omul deplin al culturii româneşti“); „expresia integrală a sufletului românesc“, „Eminescu – poetul arheu, centrul iradiant al culturii române“ (Th. Codreanu), „Eminescu – Poetul naţional“ (G. Călinescu ş.a.
Mihai Eminescu a fost poet, filosof, ziarist, istoric, culegător de folclor, om de ştiinţă, autor de aforisme, epistolar, revizor şcolar, critic dramatic şi literar dovedind gust literar desăvârşit, clarviziune logică în comentariile pe marginea cărţilor lui Slavici, Creangă, Maiorescu precum şi ale altora.
Cognomenul de poet-arheu i-a fost atribuit lui Eminescu de Theodor Codreanu încă din 1984. Argumentele imbatabile sunt susţinute de citate din poezii ca „Revedere“, „Muşatin şi codru“, „Scrisoarea I“, dar şi din prozele „Archaeus“ şi „Fragmentarium“ şi din capodopera „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“.
Marea descoperire a lui Eminescu – susţine Th. Codreanu – este că arheul, ca adevăr („singura realitate pe lume“) se ascunde în poveste: „S-ascultăm poveştile căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor. În ele trăieşte Archaeus. Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele“(p.35)
Poezia lui Eminescu, susţine eminentul eminescolog, „trebuie citită sub spectrul miraculos al poveştii, care nu se restrânge deloc la specia epică bine cunoscută. Aşadar, îndemnul meu este ca tinerii şi copiii de azi să se apropie de poezia lui Eminescu sub aceeaşi magie a ascultării şi citirii poveştilor.“ (p.35)
Iar marele merit al criticului literar Th. Codreanu este acela de a face conexiuni între gândirea lui Eminescu, între filosofia şi arta lui şi gândirea celor mai mari nume din cultura universală.: Aristotel, Mircea Eliade, Constantin Noica, George Călinescu, Rabindranat Tagore, Amita Boshe, Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Svetlana Paleologu Mata, Martin Heidegger, Eugeniu Coşeriu, Kant, Hegel, Einstein, Lucian Blaga, Schopenhauer, Mihai Cimpoi ş.a.
Eminescu însuşi foloseşte cu predilecţie termenii de „poveste“ şi „basm“(„Povestea codrului“, „Călin“ (file din poveste), „Basmul ce l-aş spune ei“, chiar capodopera „Luceafărul“ este inspirată din basmele „Miron şi frumoasa fără corp“ şi „Fata în grădina de aur“.
„Formele perfecte“ visate de Eminescu le obţine în câteva capodopere printre care şi „Luceafărul““ („Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte“ – „Icoană şi privaz“) ceea ce îl aşază pe genialul poet român alături de Dante Shakespeare şi Goethe.
Adevărata frumuseţe artistică, susţine Eminescu „nu constă în proporţia de forme, ca în poetica tradiţională, ci în „proporţia de mişcări“. În privinţa artei versului, Th. Codreanu apropie pe Eminescu de Victor Hugo şi Mallarmé.
Pornind de la celebrul studiu „Eminescu şi poeziile lui“ (1880) al lui Titu Maiorescu dar şi în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872) în care criticul afirma că Eminescu este „om al timpului modern“, Th. Codreanu dezavuează sintagma „ultimul romantic“ demonstrând că simbolismul românesc îşi are sorgintea în lirica eminesciană, lucru susţinut şi de Ştefan Petică, primul simbolist român autentic.
Eminescu este poet „romantic“, intuind cu geniul său că „romantismul este calea regală a poeziei (dar nu numai) din toate timpurile“ (p.49).
După George Munteanu şi Theodor Codreanu „triada precursoare“ a poeziei moderne este formată din Poe, Baudelaire şi Eminescu.
O lucrare pe care Th. Codreanu o consideră „excepţională“ este aceea intitulată „Mihai Eminescu ca reprezentantul romantismului“ (Bucureşti, Editura „Saeculum“, 2010) aparţinând lui A.C. Cuza, lucrare în care se susţine ideea că „romantismul lui Eminescu este fundamental“.
Tot ceea ce a susţinut Th. Codreanu până acum face din Eminescu „centrul iradiant al canonului literar românesc“, comparat cu Shakespeare.
Eminescu şi-a dat seama de raritatea geniilor care se nasc o dată la trei, patru mii de ani şi de propria-i genialitate: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar.“ Printre genii, Eminescu enumeră pe Homer, Shakespeare, Rafael, Newton, Galilei, Darwin şi Kant. Între ei şi Mihai Eminescu, după Svetlana Paleologu Matta, „cel mai mare gânditor român“. (apud Th. Codreanu)
Studiul intitulat „Sonetele eminesciene“ realizat pe baza cărţii „Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul“ (autori: Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva – Editura Muzeului Naţional al Literaturii române, Bucureşti, 2018), lucrare pe care juriul din care a făcut parte şi eminescologul Th. Codreanu a primit Premiul Naţional „Mihai Eminescu“. Despre laboratorul eminescian de creaţie depun mărturii Petru Creţia, Ioan Slavici, eminescologul Nae Georgescu ş.a.
Capitolul „Între fizică şi poezie“ are drept punct de pornire, de analiză şi sinteză tot o carte, anume aceea a profesorului de fizică Ioan Câmpean: „Eminescu, Magul călător“ (Bucureşti, Editura „Sigma“, 2007).
Eminescu a avut întotdeauna preocupări ştiinţifice uimind pe contemporani şi pe urmaşi cu geniul şi cu previziunile sale. Apropierea lui Eminescu de Einstein este îndrituită (Melania Şerbu), vizionarismul celor doi manifestându-se în limbaje diferite. Einstein în cel fizico-matematic, Eminescu în cel poetic.
„Eminescu şi patriotismul Marii Uniri“ este un studiu care porneşte de la teza de doctorat a lui Elie Cristea din 1895, susţinută în limba maghiară şi tradusă la noi abia în anul 2000 sub titlul „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unei creaţii mai noi din literatura română“ (Editura „Tipographie, Miercurea Ciuc, ediţie îngrijită de Ilie Şandru, dar şi replica patriarhului Miron Cristea dată canonicului blăjean Al. Grama („Mihai Eminescu – studiu critic“, Blaj, 1891).
Unirea tuturor românilor a fost idealul eminescian ca şi proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, dus la bun sfârşit de Preafericitul Daniel.
O altă carte de referinţă este aceea a profesorului academician Ioan Lupaş (1880-1967) „Istoria unirii românilor“ (1930) comentată de Theodor Codreanu în eseul intitulat „Eminescu, Ioan Lupaş şi Unirea românilor. Acad. Ioan Lupaş este autor de manuale de istorie din perioada interbelică, „patriot cu măsură, obiectiv şi profund“. Opera sa este „de o excepţională coerenţă vizionară, în care o lucrare de peste două mii de ani se desfăşoară eminescian, recunoscând în ideea unirii ceea ce Eminescu numise arhaeus, acea devenire tainică, organică a pădurii de ghindă“ (p. 97). Ceea ce Ioan Lupaş afirmă despre Eminescu este valabil şi în zilele noastre. Nu e de mirare că asemenea geniu „n-a fost priceput de contemporanii cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne“. Atunci ca şi acum.
Explicaţia „golului etnic“ (Mihai Eminescu), a „neantului valah“ (Emil Cioran) o află Th. Codreanu tot în „archaeus“: „În orice principiu unificator şi identitar (archaeus) se insinuează şi sămânţa discordiei aducătoare de moarte. Răul, ura, fraticidul Cain -Abel a marcat intrarea omului în istorie.“ O spune Eminescu în poemul dramatic „Mureşan“ din care Th. Codreanu citează: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt nu este istorie/ Sperjură,/ Invidioasă, crudă de sânge însetată/ E omenirea-ntreagă/ O rasă blestemată, Făcută numai bine spre -a stăpâni pământul.“ (p.101) Salvarea ei o aduce religia iubirii „cea mai înaltă formă a existenţei umane“: „Cotitura majoră în istoria umanităţii o produce creştinismul, ca religie a iubirii menită să pună capăt stăpânirii Satanei în lume“. (René Girard – „Prăbuşirea Satanei“, 1999, versiune românească la „Nemira“, 2006 -apud Th. Codreanu).
Faţă de eroul mitologic Mihai Viteazul, oamenii politici ai zilelor noastre, nişte pigmei, nu sunt în stare să facă din România „o mare putere care să conteze măcar ca strat de cultură la gurile Dunării“ (Eminescu), deşi ţara are toate darurile lăsate de Dumnezeu pentru un asemenea destin istoric.“ (p.114)
Eseul „Eminescianismul“ lui Salazar“ debutează cu menţiunea celor două cărţi scrise de Mircea Eliade „Jurnal portughez“ (1942) şi „Salazar şi revoluţia din Portugalia“ (Editura „Gorjan“, Bucureşti, 1942), cărţi care nu vor putea fi înţelese fără „Mitul reîntregirii“ (1942), fără „Comentariu la legenda Meşterului Manole“ şi „Insula lui Euthanasius“ şi fără conferinţa-eseu din 1953 „Destinul culturii româneşti“. Eliade ca şi ceilalţi „perdanţi“, a dorit o „revoluţie naţională spirituală“, aflându-se astfel mult mai aproape de Eminescu, în toată puritatea lui de arheu al geniului naţional.“ În cartea lui Mircea Eliade, eminescologul Th. Codreanu află similitudini între Portugalia şi România, ţara noastră fiind astăzi „într-o criză profundă de identitate naţională, în plan politic, economic, moral şi spiritual.“ Cartea lui Eliade din 1942 ar fi „o cale testamentară de reîntoarcere la valorile naţionale creştin-ortodoxe, la organicismul eminescian, spre a doua speranţă împotriva disoluţiei şi destrămării naţiunii şi statului românesc, până nu este prea târziu“ (p.141).
Nici „Personalitatea de excepţie care a fost Vintilă Horia nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian“ („În viziunea lui Vintilă Horia“) (p.142). Sunt analizate de către eminescolog, cu aceeaşi putere de pătrundere cărţile acestuia scrise în exil: „Memoriile unui fost Săgetător“, „Jurnalul unui ţăran de la Dunăre“, „Dumnezeu s-a născut în exil“, în care exilatul susţine ideea maioresciană că „sub uriaşa umbră a lui Eminescu creşte şi va creşte întreaga noastră cultură.“ („Să înviem strămoşii“- p.144).
Cunoaştem şi noi eleganţa şi bunăvoinţa pe care le manifestă P.S. Ignatie al Huşilor faţă de creatorii de frumos uman şi artistic., aşa încât darul de carte („tot una şi una“) pe care i-l face eminescologului Th. Codreanu îl privim şi noi cu frăţească dragoste. Printre ele şi „Leacuri contra evlaviei“ (Bucureşti, Editura Paiadeia, 2018) semnată de George Renete, teolog ortodox, universitar la Alba Iulia. Titlul cărţii academicianului George Renete (structurată în trei părţi: Minora, Moralia şi Theologica) este incitant şi stă sub semnul lui „Palemos“. Autorul are drept temelie gândirea teologică a poetului Eminescu, sprijinindu-se pe cele două enunţuri fundamentale ale sale: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“ şi „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului.“ Aflăm în această carte şi o replică plină de curaj dată „corectitudinii politice“ şi „civilizaţiei gay“. „Drepturile omului postmodern, consideră Th. Codreanu, sunt sinucigaşe: dreptul la homosexualitate, dreptul la droguri, dreptul la sinucidere, la eutanasiere, la clonare, la masochism, sadism şi perversiuni“ (p.171).
În cartea sa părintele academician George Remete vorbeşte „despre adevăr, educaţie, morală, prietenie, curaj, frică, paternitate şi patriotism, ruşine şi frumuseţe, iubire şi omenie, Dumnezeu, raţiune, moarte şi iad, rugăciune şi Biserică, tot lucruri fundamentale din complexa şi fascinanta noastră existenţă.“ (p.174)
Eseul „Fabula mundi“ comentează cartea filosofului ieşean Ştefan Afloroaei intitulată „Fabula existenţială. Cu privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri“ (Iaşi, Editura „Polirom“, 2018), „o carte fermacătoare“, „autorul fiind un „intelectual care stăpâneşte cu acurateţe tainele limbii române.“ (p. 184)
Eseul intitulat „Eminescu n-a fost singur“ este motivat de două evenimente culturale: sărbătorirea a 150 de ani de la apariţia celebrei reviste „Convorbiri literare“ şi apariţia cărţii „Elitele şi conştiinţa naţională“ sub semnătura istoricului şi poetului Mircea Platon. Ideea centrală a cărţii este aceea că „nu Eminescu a fost influenţat de „Junimea“, ci, cum am zis, mai degrabă „Junimea“ de Eminescu.“ (p. 188) Eminescu dovedindu-se a fi centru iradiant al spiritualităţii româneşti. Captivante sunt de asemenea şi capitolele „Junimism şi convorbirism“, „Câţiva români primejdioşi“, „Vocea lui Iorga şi serviciile secrete. Epilog“. Concluzia este limpede ca adevărul. Eminescu n-a fost, nu este şi nu va fi singur.
Constantin Cubleşan (prozator, dramaturg, poet, eminescolog, critic şi istoric literar) este şi „cel mai productiv eminescolog“ şi „una dintre cele mai complexe personalităţi literare şi culturale ale Ardealului de astăzi. (p. 216)
Între cele 80 de volume ale sale se numără şi cele dedicate operei eminesciene. La cea mai recentă carte a sa „Eminescu, lecturi analitice“ (Bucureşti, Editura „olimpsest“, 2018) face referire Th. Codreanu. Pigmeii de la „Dilema“ (nr. 265/1998) au căpătat o replică pe măsură „organismul conştiinţei naţionale, al spiritualităţii româneşti, simţindu-se virusat, şi-a luat măsuri de apărare (p. 219) iar după mârşavul atac împotriva lui Eminescu biblioteca eminesciană s-a îmbogăţit cu 150 de cărţi noi, „Constantin Cubeşan reuşind să scrie despre cvasimajoritatea lor“ (p.219).
Între spiritele feminine care s-au afirmat în istoria eminescologiei (Zoe Dumitrescu Buşulenga, Rosa del Conte, Amitha Boshe, Aurelia Rusu, Svetlana Paleologu-Matta, Ioana M. Petrescu, Ilina Gregori) se numără şi Carmina Mimi Cojocaru cu cartea „Antropogonia eminesciană“ („Junimea“, Iaşi, 2012).
Eminescologul Th. Codreanu subliniază liniile cardinale ale cărţii, considerând că autoarea se alătură cercetătorilor meritorii ale exegezei eminesciene.
Eseul „Teiul se aur“ porneşte, firesc, de la Botoşani „locul binecuvântat al românităţii care a adus pe lume omul deplin al culturii româneşti“ (c. Noica) şi de la numele scriitoarei Elena Condrei, directoarea editurii „Geea“ căreia i se datorează. Dacă Premiul Naţional „Mihai Eminescu“ este acordat la 15 ianuarie, poetul Gellu Dorian păstorind şi revista „Hyperion“, premiile „Teiul de argint“ şi „Teiul de aur“ sunt acordate la 15 iunie. Printre deţinătorii acestor importante premii se numără şi câţiva scriitori şi colecţionari bârlădeni cu o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii române şi la întreţinerea flăcării eminesciene.
Al doilea capitol al cărţii „Hyperionice“ este intitulat „Patografice“ şi se deschide cu „O nouă abordare a bolii lui Eminescu“ de către medicul-scriitor Valeriu Lupu, autor a nu mai puţin de opt cărţi dedicate geniului eminescian. Cartea „Mihai Eminescu din perspectiva medicală şi socială“ (Editura „Tipo Moldova“, Iaşi, 2016) este una „onorabilă, imagine a unui infatigabil scormonitor în memoria medicală şi culturală, dovadă a unui spirit sensibil la adevăr şi la valorile naţionale.“ (p.245)
Cum apar mereu noi cărţi, de pildă şi cea a chirurgului timişorean Virgil Ene „Mihai Eminescu între geniu şi nebunie. O patografie adevărată“ (Editura „Brumar“, Timişoara, 2018), şi Th. Codreanu se simte îndreptăţit să scrie „Iarăşi despre bolile şi geniul lui Eminescu“. Cu rara sa capacitate de analiză şi sinteză, eminescologul anulează toate pretinsele argumente ale medicului timişorean, scoţând în evidenţă câteva din multele erori de care acesta se face vinovat încât ne putem întreba şi noi, asemeni lui, „ce fel de eminescolog mai este şi acest doctor?“
Analizând cartea tânărului cercetător Dan Toma Dulciu „Mihai Eminescu. Nevropatii atipice. Aspecte de patologie informaţională“ (Viena, 2018), Th. Codreanu reface drumul „De la malpraxis la patologia informaţională“. Cartea lui Dan Toma Dulciu excelează prin bogăţia informaţiilor, (de pildă, acelea referitoare la decesele suveranului Carol I şi Ferdinant „având stranii similitudini cu moartea lui Eminescu“) şi prin noutatea argumentelor.
Câteva pagini sunt dedicate cântecului de lebădă al eminescologului Dimitrie Vatamaniuc dar şi lui Lucian Boia „Un Roller al eminescologiei“, viermele din hrean, alături de alţii ca el, „ejusdem farrinae“, acest Boia boieşte minciuna ca să pară adevăr dar Th. Codreanu îl obligă să-şi şteargă boiaua.
Eseul intitulat „Eminescu, Eliade şi Robert D. Kaplan“ ne arată nu numai clarviziunea eminescologului Th. Codreanu dar şi frumuseţea sa morală, el fiind unul dintre acei chevalliers sans peure et sans reproches“ întru apărarea eminescianismului şi românismului.
Răspunsurile date unui Robert D. Kaplan căzut sub influenţa nefastă a unor Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu, Horia Roman Patapievici şi Lucian Boia ţin de exemplaritate. Prin Th. Codreanu trupul spiritual al naţiunii, aşa cum am mai spus, mai poate crea anticorpi pentru ca aceşti viruşi să poată fi anihilaţi.
Această carte de valoare excepţională pentru cultura română contemporană şi încheie cu „Două dialoguri“, amândouă seducătoare. Primul dintre ele, realizat împreună cu acad. Mihai Cimpoi, aduce în discuţie pe „Eminescu, Einstein şi legile universului“. Nu se putea o mai bună companie decât a celor doi mari eminescologi pentru a pătrunde în fascinantul univers eminescian. Părerea lui Th. Codreanu este şi a noastră: „Credinţa mea este că se poate face cultură şi-n cel mai nenorocit sat din Moldova“.(p.345) Cea mai bună dovadă este că la Huşi şi Chişinău Eminescu se simte acasă.
Cel de-al doilea dialog are loc în Eparhia Huşilor între Th. Codreanu şi Dumitru Manolache având drept temă: „Eminescu şi idealul unităţii naţionale a românilor.“ Aflăm cu acest prilej că Eminescu a fost declarat „persona non grata“ în trei rânduri şi sacrificat pentru clarviziunea sa şi profunzimea analizei în privinţa celor două provincii româneşti: Bucovina şi Basarabia. Ziua când o să se realizeze „Dacia ideală“ va veni, aşa cum a visat-o Mihai Eminescu.
Luptând pentru Eminescu împotriva detractorilor, apărăm şi luptăm pentru fiinţa noastră naţională. Noua apariţie editorială sub semnătura eminescologului Theodor Codreanu „Hyperionice“ este o carte românească de învăţătură pentru duminicile sufletelor noastre.
