Neclarităţi, pretexte, condamnări. Părintele Dumitru Stăniloae în dosarul P 202 (Arhiva CNSAS)
Dacă unul dintre ţelurile noului regim instaurat era dispariţia practicării religiei, rapoartele Securităţii demonstaru, dimpotrivă, într-o bună măsură, dezvoltarea vieţii religioase odată cu educaţia crescîndă a preoţimii precum şi bunăstarea spirituală din mănăstiri. Biserica vieţuia în oarecari libertăţi odată cu demersurile subtile făcute pe lîngă autorităţi de către patriarhul Justinian Marina. Curînd însă, vor începe să apară publicaţii „ateiste“, în timp ce odată cu înaintarea propagandei pe această temă se iau măsuri severe faţă de mănăstiri ca şi faţă de instituţiile de învăţămînt religios. De asemenea sunt marginalizate personalităţi de vază ale bisericii. Pe de altă parte, Decretul 410, adoptat de Marea Adunară Naţională în 28 noiembrie 1958 viza o „reformă monahală“, decisă de Guvernul Republicii Populare Române, independent de Sinodul Bisericii Ortodoxe. Decretul va fi aplicat între 1958 -1964 scoţînd din mănăstiri mii de călugări şi arestînd sute de preoţi. Printre altele, decretul interzicea primirea în mănăstiri a condamnaţilor politici. Unele mănăstiri urmau a fi închise ori transformate pentru alte scopuri. Cu ocazia arestărilor masive a preoţimii, debuta inventarea unei ample conspiraţii „legionare“, prin intermediul căreia Biserica Ortodoxă Română era acuzată de răsturnarea ordinii de stat din Republica Populară Română. Prin crearea mitului infiltrării bisericilor ortodoxe cu legionari, se inventa un pretext sub care condamnările politice erau mai atroce şi pedepsele mai cumplite. Venise vremea, după cum stă scris în documentele arhivelor Securităţii, inventării unei „etichete politice“ pentru a li se da, celor ce vor deveni inculpaţi (vinovaţii fără vină!), cît mai mulţi ani de temniţă. După cum am mai afirmat, în această capcană a fost aruncat şi „lotul Teodorescu Alexandru şi alţii“(Rugul aprins). Pe baza încadrării la „conspiraţie legionară“, o pură invenţie pe care o demonstrează dosarul în cauză, membrii lotului vor trece calvarul celei mai cumplite temniţe cu putinţă.
Părintele Dumitru Stăniloae va fi arestat după reţinerea celui mai mare grup din lotul Teodorescu Alexandru şi alţii, pe 3 septembrie 1958, la sfîrşitul anchetei penale ce-i privise pe ceilalţi. Va fi acuzat de a fi făcut parte din mişcarea legionară, desi această acuzaţie este cu mult departe de adevăr, fiind, cum spuneam, o pură inventare de etichetare politică. Securitatea căuta prin toate mijloacele şi cu toată vehemenţa pretexte care să vină în acestă direcţie legată de perioada de la Academia Teologică din Sibiu, de Sibiul ca solid centru legionar la un moment dat. Desigur, apropieri pur şi simplu formale. Se va cauta cu tot dinadinsul acuzarea părintelui Stăniloae în sensul colaborarării sale, cu accente politice, la revistele Gândirea şi Telegraful Român, desi după cum am dovedit cu ajutorul documentelor de arhivă, articolele au, fără nicio altă conotaţie, numai un profund caracter religios. Această afirmaţie a părintelui Stăniloae nu este luată în seamă de anchetatori din moment ce hotărîseră că simplul fapt de a fi colaborat la aceste publicaţii este un motiv puternic pentru o viitoare condamnare politică. În sfîrşit, scurta perioadă de întîlniri cu cei ce făceau parte din organizaţia Rugul Aprins va deveni un instrument în mîna anchetatorilor, un cap de acuzare vehementă: „activitate duşmănoasă după 23 august 1944“.
Ca profesor şi rector al Institutului Teologic din Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae va fi interesat, creator şi activ, de fundamentele metafizice ale ortodoxiei, de legăturile dintre Biserică şi cultură, de cercetarea şi căutarea adevărului asupra identităţii româneşti. În 1947 va fi chemat şi transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1948 facultatea devine Institut Teologic de grad universitar, iar părintele profesor va fi încadrat ca titular la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică. Legat de aceste realităţi, motivul arestării tardive a părintelui Stăniloae (1958), deşi după 1948, cînd personalitatea sa din ce în ce mai conturată îl aduce în atenţie ca pe unul dintre cei mai valoroşi profesori ai Institutului Teologic, este neclar. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie uitate grija şi susţinerea, de către patriarhul Justinian, faţă de clerul ortodox. Mai cu seamă, nu trebuie uitat faptul că aducerea la Bucureşti în 1947, la viitorul Institut Teologic a părintelui Dumitru Stăniloae s-a datorat sprijinului neprecupeţit al părintelui patriarh. În acest caz, abia odată cu căderea în dizgraţia autorităţilor a lui Justinian Marina, se va purcede la arestarea părintelui profesor în 1958, deşi acestă grozăvie s-ar fi putut petrece imediat după 1948. Dumitru Stăniloae trebuia înlăturat ca unul dintre cei mai buni profesori de la Institutul Teologic. În acest scop, participarea sa sporadică la întîlnirile Rugului Aprins intră pe rol, ca pretext sub acoperire: profesorul Stăniloae, prin autoritatea sa ştiinţifică, teologică, va fi socotit un pericol pentru autorităţile democrat- populare şi în conluzie, arestat.
* * *
Continui analiza documentelor ce-l privesc pe Dumitru Stăniloae, aflate în Dosarul P 202 „Teodorescu Alexandru şi alţii“ – organizaţia Rugul Aprins, care se regăsesc în zece volume din cele 11 aflate în Arhiva CNSAS. În episodul publicat în numărul trecut al revistei am dezvoltat temele volumelor 2 ( Ordonanţa de reţinere din 3 spetembrie 1958, Ordonanţa de percheziţie domociliară, Ordonanţa de aplicare de sechestru – instituirea sechestrului asigurator asupra averii personale mobilă şi imobilă deoarece Codul de Procedură Penală prevedea confiscarea totală a averii învinuitului, Interogatoriile din 4 şi 6 septembrie 1958 din ancheta în derulare, Ordonanţa de punere sub învinuire din 6 septembrie 1958, Procesul verbal din 16 septembrie 1958 prin care se ajungea la concluzia că pentru Stăniloae Dumitru învinuit de săvîrşirea de uneltire contra ordinei sociale sunt suficiente probe pentru sesizarea instanţei de judecată…) şi 4 (Interogatoriul de inculpat din şedinţa publică din 29 octombrie 1958 desfăşurat la Tribunalul Militar al R.P.R. în care părintele Stăniloae confirmă colaborarea sa la revista Gîndirea numai cu articole cu caracter religios şi afirmă că discuţiile purtate în cele trei întîlniri cu membri ai asociaţiei Rugul Aprins nu au fost dicuţii cu carater politic şi Sentinţa nr 125 din 8 noiembrie 1958– care îi condamnă pe toţi inculpaţii – iar pe Dumitru Stăniloae la 5 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică).
Deschizînd volumul 5 al aceluiaşi dosar, aflăm documentul de la fila 165 ce reprezintă încercarea părintelui Stăniloaie de a-şi face dreptate cerînd recursul inculpatului împotriva sentinţei penale nr 125/1958 prin care era condamnat conform Tribunalului Militar la 5 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică. În acei ani negri când în România se instaurase regimul concentraţionar şi reprezentanţii de elită ai intelectualităţii interbelice deveniseră hrana hrăpăreţelor guri ale temniţele politice, iar condamnările se bazau pe contrafaceri, false acuzaţii şi pretexte devenite literă de lege, recursurile în anulare ale criminalelor sentinţe confecţionate şi trecute prin Tribunalele Poporului şi prin Tribunalele Militare erau, în majoritatea cazurilor, dinainte sortite eşecului, chiar dacă demonstraţia maestră a juristului angajat din oficiu ar fi putut demonta punct cu punct sentinţa strigătoare la cer şi ar fi putut demonstra violarea articolelor de lege, recursul nu avea sorţi de izbîndă. Inculpatul rămînea inculpat, condamnarea rămînea condamnare.
În cazul recursului părintelui Stăniloae, sunt destule neclarităţi şi ambiguităţi în cazul apărării din oficiu (care era numită în cazul proceselor politice trecute prinTribunalele Poporului sauTribunalele Militare). Apărările din oficiu în cazul recursurilor inculpaţilor din procesele politice aveau scopul de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. De cele mai lulte ori aceste apărări erau mai mult formale, lăsînd să cadă asupra celui condamnat securea neştirbită a viitoarelor pedepse. Statul de democraţie populară avea drept sarcină reeducarea sau eliminarea elitelor intelectuale ale României interbelice şi cum ar fi putut aplica pedeapsa exemplară decît deschizînd larg porţile cumplitelor temniţe politice? Prin urmare juriştii angajaţi de stat aveau datoria de a întări acuzaţiile ce duceau la condamnare. Au fost desigur şi cazuri de excepţie unde, în urma ultimelor mari procese politice ale României, au fost pledate admirabil cauzele drepte ale recurenţilor. S-au pronunţat atunci chiar recursuri în anulare. Dar vorbim deocamdată despre tema principală a statului totalitar în anii 50 care era, după cum se poate citi în documentele de arhivă, respingerea recursurilor ca nefondate.
Începînd cu anii ’60 chestiunea se redresează într-o bună măsură odată cu punerea pe rol a recursurilor în anulare socotite ca fondate.
Revenind la recursul „inculpatului Stăniloae Dumitru“, recurs care demonstrează prin chiar litera legii absurditatea condamnării, el evidenţiază în mod paradoxal cîteva capete de acuzare rămase valabile recurentului; mai planează, spre finalul textului conceput, odată cu afirmaţiile grave ale juristilor, fapte şi acţiuni prin care părintele profesor ar fi fost în acord cu punctul de vedere al membrilor organizaţiei Rugul aprins, participînd împreună cu ei la diverse acţiuni ce erau socotite, în acele vremuri, împotriva statului de democaţie populară.
Conţinutul cel mai dezarmant al textului rămâne, însă, cel care ar fi trebuit să-l salveze pe părintele Stăniloae. În orice caz, sentinţa va rămîne aceeaşi şi recursul va fi respins ca nefondat chiar dacă, cu puţine şi naïve mijloace, juriştii apărării din oficiu tocmiţi de statul de democraţie populară vor încerca, formal, o demonstraţie a activităţii publice pozitive a părintelui profesor.
Precum se va vedea din documente, încercarea formală de salvare prin recurs a lui Dumitru Stăniloae constă în câteva fraze timide în finalul depoziţiei.
Dosar nr 546/956/Termen 12 ianuarie 1959//MOTIVE DE RECURS//depuse de inculpatul Stăniloae Dumitru împotriva sentinţei penale nr 125/958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a Militară, prin care a fost condamnat la 5 ani muncă silnică[…].
MOTIVUL I DE RECURS: Nelegalitatea hotărîrii. Violare de lege. Lipsa elementelor constitutive (subl.mea – I.) ale art 209 punct 2, litera b. alineat penultim c[od].p[enal]. (modificat la 21 iule 1958).I – Violare (subl mea – I.D.) articol. 209 punct 2 c[od].p[enal] (subl.mea – I.D.).,/ II Violare (subl.mea – I.D.)art. 209 pct. 2, litera a c[od].p[enal](subl.mea -I.D.).// În fapt: inculpatul Stăniloae Dumitru, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti a fost trimis în judecată iniţial pentru infracţiunea prevăzută de articolul 209 punctul 1 din codul penal./Prima instanţă constată în considerentele hotărîrii că din materialul probator existent la dosar nu rezultă că inculpatul Stăniloae a activat în cadrul asociaţiei subversive Rugul aprins, iniţiată de autorul principal Teodorescu Alexandru şi organizată împreună cu ceilalţi coinculpaţi.//Instanţa de fond constată însă prin schimbarea de calificare, că din acelaşi material probator rezultă că inculpat Stăniloae Dumitru a săvîrşit faptul prevăzut[…]prin aceea că în perioada 1953 – 1954 a făcut mai multe vizite la locuinţa inculpatului Mironescu Alexandru unde mai veneau şi inculpaţii: Teodorescu Al, Ghiuş Vasile Benedict şi Dabija Gheorghe cu care ocazie s-au purtat între aceştia discuţii duşmănoase pe marginea evenimentelor interne politice şi internaţionale, comentînd cu toţii în mod ostil ştirile transmise de posturile imperialiste (subl.mea – n.m.-I.D.)./Spre a ajunge la această soluţie, prima instanţă se sprijină în considerentele hotărîrii de condamnare, pe recunoaşterile parţiale ale recurentului Stăniloae Dumitru (f.438) coroborate cu declaraţiile coinculpaţilor Mironescu Al.(fila 124 – 174), Ghiuş Vasile Benedict (fila 187 – 234), Teodorescu Al.(fila 29 – 40) şi Mironescu Şerban care au confirmat că recurentul a luat parte activă la aceste manifestări.
I – Criticăm starea de fapt reţinută de instanţa de fond, în ce-l priveşte pe recurentul Stăniloae Dumitru, deoarece din materialul probator existent la dosar rezultă o altă situaţie şia nume că recurentul a fost numai în trei rînduri la locuinţa lui Mironescu Al., cu care ocazie a avut atitudine pasivă nu activă la discuţiile purtate de ceilalţi coinculpaţi (subl.mea -I.D.).//Întrucît, însă, coinculpaţii Mironescu Al.şi Mironescu Şerban au afirmat în declaraţiile lor că inculpatul Stăniloae Dumitru a participat activ împreună cu ceilalţi coinculpaţi la aceste manifestări duşmănoase, s-a procedat în cursul primelor cercetări la o confruntare între recurentul Stăniloae şi coinculpaţii Mironescu Alexandru şi Mironescu Şerban.//Din procesul verbal de confruntare cu data de 4 septembrie 1958 şi aflat la pag. 439 şi 441 din dosarul de cercetări se constată că recurentul Stăniloae a negat faptul participării active la aceste discuţii, în care scop cităm:
„Nu recunosc ca în cadrul acelor întruniri să fi purtat discuţii duşmănoase împotriva regimului democrat – popular din R.P.R.“.
Este adevărat însă că din declaraţiile date de inculpatul Stăniloae Dumitru (la data de 6 septembrie 1958) rezultă că recurentul a asistat în cadrul celor 3 vizite făcute la locuinţa inculpatului Mironescu Al. la discuţiile şi manifestările duşmănoase purtate şi de ceilalţi coinculpaţi (subl.mea – I.D.).
[Este de] necontestat [faptul că] în aceste împrejurări recurentul Stăniloae avea obligaţia să denunţe pe autorii acestor discuţii cu caracter duşmănos la adresa regimului (subl.mea – I.D.), omisiune care, însă nu se încadrează în dispoziţiiile articolului 209[…], în noua modificare.
II – În cazul în care s-ar considera totuşi că recurentul Stăniloae a săvîrşit infracţiunea de agitaţie publică prin aceea că ar fi participat în mod activ la dispoziţiile duşmănoase purtate de ceilalţi coinculpaţi în asemenea caz urmează a se reţine că fapta nu putea fi încadrată în dispoziţiile articolului 209[…]nou modificat nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ci ale infracţiunii prevăzute de articolul 209, punctul 2, litera a.
MOTIVUL II DE RECURS: Nelegalitatea hotărîrii. Violarea articolului 131 (subl.mea – I.D.)[…] din procesul penal,[a] articolului 322 (subl.mea – I.D.)[…]din procesul penal şi articolul 324 (subl.mea – I.D.) din procesul penal.
În completarea materialului probator apărarea a solicitat în faţa instanţei de fond proba testimonială spre a dovedi activitatea recursului pe linie democrată şl preocupările permanente în această direcţie, în care scop a propus printre alţi martori şi pe Ion Coman, rectorul Institutului Teologic Bucureşti, N.Nicolaescu prorector şi Virgi Frangu, bibliotecarul aceluiaşi institut, martori care cunoşteau îndeaproape activitatea recurentului Stăniloae.
Prin încheierea din 29 octombrie 1958, instanţa de fond a respins proba testimonială, pe motiv că proba nu rezolvă cauza, tinzînd numai la circumstanţiere şi amînare.
Criticăm acest mod de interpretare al respingerii probatoriului solicitat în apărare, deoarece proba astfel cum a fost solicitată tindea să completeze materialul existent al dosarului în legătură cu învinuirile aduse în fapt recurentului, pe linia activităţii sale ca om şi ca profesor în societate.
MOTIVUL III DE RECURS: Netemeinicia hotărîrii în raport cu dozarea pedepsei.
Potrivit articolului 21 din codul penal instanţa de fond este obligată să ţină seamă la gradarea pedepsei de o serie de elemente principale, printre care cităm:
– Pericolul social al infracţiunii
– Pericolul social al infractorului
– Împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea
Dacă pericolul social al infracţiunii nu trebuie subestimat în cauza de faţă, nu este mai puţin adevărat că instanţa de fond avea obligaţia să ţină seama şi de pericolul social al infractorului.
Sub acest ultim aspect, instanţa a omis să analizeze o serie de acte în legătură cu activitatea recurentului, atît înainte cît şi după 23 august 1944.
Astfel, din articolele scrise de recurentul Stăniloae, în timpul cît a fost profesor la Facultatea de Teologie, publicate în revistele „Telegraful Român“ şi „Gândirea“ înainte de 1944, rezultă că în unele din aceste articole a avut o atitudine net contra legionarilor, iar în alte articole trata subiecte pur dogmatice religios, în care scop ne referim la pp.127, 133, 136, 239, 240 etc.
De asemenea după 1944, recurentul a scris şi alte lucrări şi spre a învedera activitatea sa progresistă ne vom referi la o parte din ele şi anume:
1) „Biserica în Uniunea Sovietică“ publicată în „Telegraful„cu data de 17 06 1945, aflat la pag. 214 dosar
2) „Constituţia stalinistă“, conferinţă ţinută în anul 1947 la Sibiu şi depusă în copie la pag.140 dosar
3) „Fraţi români din America“, conferinţă ţinută la Radio în anul 1955 şi depusă în copie la pag.144 dosar
4) În fine, o serie de alte lucrări scrise despre biserică, prietenie, pace, cum şi despre cauzele şi formele misticismului, etc.
Dacă instanţa de fond ar fi analizat activitatea publicistică a recurentului Stăniloae putea ajunge la o altă soluţie în ce priveşte gradarea pedepsei în sensul art. 21 cod penal.
De asemenea urmează a se aprecia în ce priveşte gradarea pedepsei şi faptul că numitul recurent nu a avut antecedente penale, că este în vîrstă şi că întreaga sa activitate a avut un caracter profesională.
Pentru aceste motive vă rog să primiţi recursul ca fondat.
Pentru Stăniloae Dumitru avocaţii:
Lăzărescu Ecaterina
Ghiculescu Grigore
