Metafizica, fir-ar să fie!
Măi, ţie ţi-ar trebui încă ceva
ca să reuşeşti în întreprinderea asta,
complicată şi chinuitoare pentru sufletul
veşted al tău şi mic atât cât un firişor de miei,
care cheamă poezie – îmi aruncă direct
Celălalt.
Cred că îţi lipseşte ceva,
nu aş putea spune exact ce, cred că e ceva indefinit
dar care se găseşte de îmbelşug
numai la poeţii însemnaţi cu o aură.
Când scrii
ar trebui să nu te mai gândeşti la-nfrigurare,
să nu te mai fure imaginile coşcovite
din oglinda ta personală şi amintirile
dulci ca mierea din opreliştea finală.
Probabil nu ai destulă charismă în verb
ca să sugerezi mai mult decât poate cuprinde
cuvântul
sub care ţi-ai păstrat gândurile cele mai de jos
cum pisica ascunde tot ce nu i se pare frumos
de lăsat la vedere.
Probabil că nu ai acea percepere a existenţei
luminii aflată în cele ce cresc numai
în negura gândurilor de sub tâmplă
cum grădinarul aude noaptea prin somn
cum firele din seminţe ridică pământul cu forţă.
Probabil că ai nevoie de încă ceva ca să fii.
Cum îi spune?… Am un lapsus. Aşa se întâmplă
când sunt emoţionat din prea multă vanitate,
vanitate cu care-am crescut înfricoşător de voinic.
Hai că mi-am amintit: metafizica, măi, fir-ar să fie!
De asta n-ai parte. Vai ţie!
