Necuprinsele tăceri*
Gara de Nord avea un aer apatic şi deprimant, ca de altfel şi intrarea în Bucureşti. Blocurile dimprejur îi accentuau şi mai mult griul acela monoton şi mohorât. Lui Dinu nu îi plăcuseră niciodată gările. Multe cabluri, şine, miros de răşină, pasageri grăbiţi, chioşcuri, săli de aşteptare pline mereu, multă hărmălaie. Un fel de barieră umană, un bazar uman forfotind care îţi punea răbarea la încercare înainte de a intra în oraş.
Până la consulat mai era mult, dar nu asta îl măcina acum pe Dinu. Simţea că zorii unei noi epoci aveau să se facă în curând prezenţi. Nu ştia cum să înţeleagă lucrul ăsta, cum să îl asimileze, să îl facă una cu el. În urma lui, la cinci sute şi ceva de kilometri rămânea comuna Y, unde după numai un an putea fi director, sau aşa îi plăcea să se îmbărbăteze. La o şcoală unde se vorbea în majoritate limba poloneză, unde s-a simţit străin încă din prima zi, iar acum, la aproape un an de la venirea lui acolo, continua să se simtă la fel. Nu putea schimba nimic şi poate că ar fi fost în zadar să o facă. Viitoarea lui plecare se baza pe minciună, pe şpagă, pe umilinţă. Ce fel de iniţiere în următorul an ar fi ceea ce a demarat deja cu aproape nouă luni în urmă? Unde duceau toate astea? Prin ce lumi necunoscute urma să ajungă?
Un şir de întrebări nestăpânite îi explodară lui Dinu în minte dintr-o dată. Îi era frică. Pentru prima oară, avântul de a lua întreaga lume în piept se transformă în frică. Frica de a nu face bine lucrurile. Acel instinct natural, care la copii funcţionează la perfecţie, ca o lipsă a temerii de a nu greşi. Copiii învaţă mai repede pentru că nu le este frică de greşeală. Îşi dau frâu liber imaginaţiei, creativităţii şi sunt capabili de lucuri incredibile. Adulţii, în schimb, conştientizează eroarea diferit: sunt mult mai prevăzători şi calculează de mai multe ori înainte de a face ceva. Aici intervine frica de a nu face ceva rău, de a nu greşi. Greşeala, soră cu nehotărârea, cu închistarea, greşeala, care ar trebui să fie considerată ca ceva natural, firesc, este văzută ca un stigmat social şi pedepsită. Dinu aflase câte ceva despre fascinanta lume a creativităţii pure şi neinhibate de la conferinţele unui mare pedagog şi profesor universitar, sir Ken Robinson…
Şi? Avea voie să greşească. Nimeni nu s-a născut perfect. Putea să se bâlbâie la Consulat după pofta inimii, să rateze ocazia, era greşeala lui. Doar a lui… Erau gânduri de încurajare, de relaxare a minţii. Cu toate astea, Dinu nu se simţea deloc liber şi relaxat. Dimpotrivă… Era mai degrabă o relaxare condiţionată, asemeni unui canar într-o colivie cu zăbrele invizibile…
Între timp, trenul intrase în gară. Ca luat prin surprindere, Dinu coborî prima treaptă a trenului. Luă un taxi din faţa gării şi porni spre Consulat. Nu se grăbea. Se uită la ceas: era abia ora zece şi un sfert, iar interviul îl avea la cinci şi jumătate după-amiază. Mai era timp berechet. Aşa că îi spuse taximetristului să oprească maşina, îi plăti şi se coborî. Miroseau a primăvară pe terminate străzile Bucureştiului. Şi, cum nu avea cine ştie ce bagaj cu el, numai o geantă de umăr, Dinu o luă la pas. Nu mergea nicăieri, nu avea nicio direcţie, nicio ţintă anume. Se lăsă în voia hazardului. Trotuarele late şi bulevardele interminabile îi aduseră în minte momentele acelea din copilărie, când îşi petrecea parte din vacanţa de vară la naşii săi de botez, care locuiau chiar deasupra teatrului Nottara, într-un apartament cu două camere, la etajul al doilea. Părinţii îl luau cu ei pe la Cocorul, prin Piaţa Amzei, la Antipa, pe calea Victoriei, la Casata… Zgomotul Bucureştiului de altădată, soarele acela care şi el părea copil. Cu aproape două decenii în urmă, totul era altfel. Prezentul aduse cu el schimbarea. Clădiri noi, maşini noi, oameni noi. Timpuri noi.
Vântul bătea nedefinit şi uşor dinspre vest. Aducea cu el paşi noi pe caldarâmuri vechi. Bătuse o vreme şi de la est, bătuse roşu… Acum, orice lucru sau fiinţă păreau împrumutate, nefireşti, un scenariu fixat de cineva mai mare decât noi. Un fel de şah cu oameni, cu obiceiuri sau, mai bine spus, o masă uriaşă în care, asemeni soldaţilor de plumb, tunurilor şi boscheţilor în miniatură, pasiune a vreunui împătimit de istorie cu bani şi spaţiu, defila şi se întindea pe o suprafaţă de şaizeci şi patru la puterea şaizeci şi patru. Un joc serios în care soldaţii se numeau pioni, iar conducătorii lor, care nu luptau niciodată, ci comandau, erau regi şi regine, un joc cu subalterni, nebuni, sau primii executanţi, caii şi turnurile, care flancau dreapta şi stânga într-un amalgam dement în patru d în care nu exista şi nu trebuia să existe nicio direcţie, nicio logică, doar mişcare. În orice ordine aparentă domnea cea mai mare dezordine deliberată, poate într-o sală de poker privată, unde legile pseudoadevărului erau scrise la un pahar de Murfatlar sau la un gram sau două de cocaină împărţită cu cardul bancar în linii, cu tipese în fuste scurte, cu zâmbete false şi lascive, câte una pe fiecare genunchi, într-un ranch în care luxul ostentativ de prost gust, poate împrumutat de la alţii care îl lăsară de rău, murea de plictiseală într-un balcanism de cea mai joasă calitate. Cei noi, cărora puterea le rânjise peste noapte, se îmbătaseră ca porcii, mult prea devreme (ar trebui să existe o anume decenţă şi în a te îmbăta, zâmbi Dinu în cea mai adâncă sine a sa, numai pentru el, departe de gândurile celorlalţi), iar acum, uitându-şi trecutul încă proaspăt şi cald, au devenit stăpâni fără a înţelege ce însemna asta… Cei care lucraseră ca directoraşi sau funcţionari pe la nu ştiu ce birou, foştii lingăi şi specialişti în arta compromisului şi a promiscuităţii, care mirosiseră toată viaţa lor benzina de Dacie, acum îşi aşezau fundurile grase şi aristocrate în BMW-uri, Mercedesuri şi alte mărci străine. Aceştia erau cei aleşi sau autoaleşi, o tagmă care mergea ca o tradiţie, departe, în istorie, până la turci sau poate şi mai departe, înapoi, într-o soartă care ne fusese pecetluită. Daaa, rânji Dinu parcă a răzbunare, balcanismele aduse şi transmise de la turci sunt de vină, din generaţie în generaţie, ca pe o moştenire de mare preţ: ploconul, sarmaua, salamul (care, de fapt, înseamnă sărat), rahatul şi halvaua, maneaua şi multe altele. Mâncarea ca mâncarea, se scuză cumva Dinu, căruia începuse să îi fie foame, asta e, românul a fost mereu mâncău. Poate că lucrul ăsta nu era chiar atât de rău. Dar noi, ca naţie, am funcţionat mai tot timpul ca un magnet al mizeriei morale. Tot ce am avut de preţ am ţinut ascuns. În schimb, ne-am dat mari fără a fi nevoie, fără a ni se fi cerut. Am minţit, am acceptat trădări pe care tot noi le-am pus la cale, am furat, ne-am alungat oamenii de valoare din ţară, am înşelat, pentru că aşa am fost instruiţi să facem, am luat mită, am făcut prost lucrurile (lasă, că merge şi aşa), am lăsat pe alţii să ne fure, ba chiar i-am şi ajutat. Ne-am legat de mâini şi de picioare, de creier şi de suflete cu lanţurile corupţiei, ale putreziciunii unui sistem care ne dorea bolnavi, supuşi, începând cu vânzătoarea grasă de la pâine până la primul secretar de la partid… Asta era moştenirea noastră. În timp ce alţii nu ştiau nici măcar cum arăta un hoţ, noi ni-i trimiteam timid, la început, pe primii. Şi îşi aduse aminte de doamna Anelia, care povesti într-o zi într-o pauză că, în Norvegia anilor nouăzeci, imediat după ce graniţele se deschiseră, în Biblioteca naţională fusese prins în fragrant un anume individ din est care furase un infolio cu coperţile aurite. Cineva îl observă şi dădu alarma. Cei de faţă se apropiară de neisprăvit şi începură a-l studia ca pe o raritate a naturii. Ba chiar îl şi pipăiră, să atingă şi ei un hoţ, să vadă cum este. În urma acelui incident, norvegienii au învăţat lecţia şi au început să instaleze primele sisteme de securitate… Într-o ţară unde regele se plimba cu bicileta sau mergea la biserică, la fel ca oricare alt cetăţean, noi am fost primii care am introdus confuzia. La fel s-a întâmplat şi în Germania sau în Austria, în Portugalia, Grecia, Israel sau Anglia. Hoţii au fost primii noştri deschizători de drumuri. Emisarii unei ţări în care graniţele de fier au fost sparte în ţăndări de urletul neardentalic ţinut în noi toţí anii aceia. Decenii întregi. Banda lui Porcu, vestită în toată Europa, era cea care organiza şi fura cu elicopterul de la bănci, care ucidea şi extorsiona, ţiganii şi puşcăriaşii care izbeau duba în shopuri şi care luau tot ce se putea lua, până şi posterele de pe pereţi şi care, mai apoi, zăceau, la numai câţiva kilometri, la marginea pădurii, beţi morţi şi râgâind conservele de pisici şi câini furate şi ele tot de acolo. Am poluat şi înmărmurit lumea cu obiceiuri barbare, am hăcuit şi pârlit porci în balcoane de apartamente închiriate, am furat bijuterii cu guma de mestecat lipită de cutii de coca-cola, am pescuit şi măcelărit până la ultimul crapii iazurilor private, pe care tot noi eram puşi să le păzim, am furat haine, televizoare scumpe, maşini şi tot ce se putea fura. A fura a însemnat moneda noastră de schimb. Noi, cei obosiţi, obsedaţi şi îndobitociţi de o mentalitate bolnavă, nesimţită şi parşivă, noi, cei hămesiţi şi sătui de ulei şi pâine la cartelă, sătui de statul în picioare cu orele pentru a cumpăra un kilogram sau două de portocale, în timp ce alţii jucau fotbal cu ele, ne-am dezlănţuit. Am izbucnit şi am arătat lumii ce ştiam să facem cel mai bine. Asemeni unei bube pline cu puroi, ne-am revărsat entuziaşti obiceiurile peste tot.
Pe urmă, după ce tot şuvoiul ăsta s-a mai potolit, după ani şi ani, lucrurile se mai potoliseră. În tot diluviul acela erau şi oameni nevinovaţi, târâţi de curent, dar nevinovaţi. Cei care îşi riscaseră serviciile, îşi lăsaseră în urmă familiile în favoarea banului. Cei care încercaseră acel vestit altceva din vest… Marele vis american care acum devenise european.
*
Fragment din Necuprinsele
tăceri,
volum de proză autobiografic
