Cuşca*
Cap. 27
Oaza era mai mică decât ultima, mărimea unei oaze se socotea după numărul de palmieri care ocroteau suprafaţa ei, aşa îi spusese Brahim. Oaza Douz era una mare, avea două milioane de palmieri, cea în care au poposit ultima dată era una dintre oazele considerate mici, cu cincizeci de mii de palmieri, dar aceasta era şi mai mică, cu doar douăzeci de mii. Trecuse furtuna de nisip şi peste ea, frunzele palmierilor erau prăfuite, le lipsea culoarea verdelui strălucitor, ar fi fost binevenită o ploaie, dar cine ştie dacă nu vor mai trece ani de zile până să vină o ploaie? Starea de spirit a lui Carol era în tandem cu cenuşiul oazei. Femeile urmau să rămână aici, erau câteva sate cu casele îngrămădite, albe şi plate, fără acoperiş, vopsite cu var, aşa cum erau casele în toate satele Africii de Nord. De-aici e foarte aproape Libia, vom trece graniţa în zilele următoare, îl anunţă Moez pe Străin. Ochii bărbatului clipiră a surprindere: în Libia nu are cine să-l mai urmărească, ar fi bine să nu se mai întoarcă de acolo, să caute o posibilitate de a ajunge într-un oraş mare, iar dacă i-au fost blocaţi banii în băncile tunisiene, cei din băncile franceze nu puteau fi blocaţi, ar putea găsi o cale de a se întoarce acasă, numai dacă nu ar fi fost pus sub urmărire generală, până la urmă, un atentat împotriva fiului preşedintelui unei ţări nu e un lucru mărunt. Însă dacă va fi prins în Libia, cei de aici nu au niciun interes să-l aranjeze fără judecată, cum era echipa lui Abdul, ar urma o procedură legală, ar fi protejat de legi internaţionale, nu s-ar putea face abuzuri din cauza opiniei publice, pe când dacă ar fi prins în Tunisia, acolo ar putea putrezi în vreo închisoare fără să-i dea cineva de urmă, ar putea fi împuşcat şi nimeni n-ar afla, sistemul dictatorial e extrem de bine apărat. Ar fi o singură problemă cu Libia, poate există între cele două ţări înţelegeri tacite prin care să-şi facă servicii reciproce; astfel, ar putea fi predat tunisienilor fără ca transferul să se facă public, doar spusese şi Căpitanul, cu aluzie la Libia, atunci când fusese vorba de motorina furată: ne ajutăm între noi, Prizonierule, ne susţinem, că dacă n-o facem noi, nimeni nu ne-ar mai băga în seamă.
Gândurile îl frământau pe Prizonier mai negre ca altă dată, în timp ce se căzneau la despachetatul bagajelor. Erau câteva bagaje care conţineau marfa, nimeni nu-i spusese în ce consta marfa, el nu văzuse decât mărunţişuri ce apar în târguri, dar drumul era făcut special pentru ea, aşa înţelesese Carol. Plăteau şi călătorii trecerea prin deşert, cei mai mulţi erau tăcuţi şi nebăgaţi în seamă, îşi aveau propriile rezerve de hrană, chiar dacă se gătea la comun, solicitau călăuzirea şi suportul social al caravanei, liniştea de a trece deşertul feriţi de primejdii, în grija unor cunoscători, dar cămilele şi cămilarii care au pornit cu Moez se preocupau în primul rând de marfă. Aşezară cuşca undeva la umbra unui pâlc de palmieri, nu departe se afla gardul de cactuşi: peste tot erau de văzut aceste garduri de cactuşi cu frunze mari, ovale, zemoase şi cu ţepi lungi, răutăcioşi. Helmia se apropie de gard, zărise fructele portocalii de cactus, apetisante şi hrănitoare, după zile în care văzuseră mai mult nisip decât culoare, era o bucurie să-ţi lăfăi ochii în nuanţele vegetaţiei, chiar aşa prăfoasă cum era după furtuna de nisip.
Femeile şi vreo doi bărbaţi îşi înnodau bagajele pregătindu-se de plecare. Rămânea Helmia şi bătrânul Hagi care vorbea puţin de tot cu dinţii lui ştirbi, doar cu fata avea multe de împărţit. Poate se vor alătura şi alţii, gândi Străinul în timp ce o vedea pe Helmia lovind cu un băţ ţepii cactusului ca să poată culege fructele. Îi dărui şi lui unul, el o privi cu tandreţe, aştepta venirea serii când, poate, în jurul castronului de gătit, vor continua poveştile. Acum era hotărât să îndrepte discuţia spre ceea ce-l interesează pe el, pare că fata era înclinată spre discuţii serioase şi nu e atât de timidă în a-şi exprima părerea personală pe cât e de timidă în gesturi şi în atitudine, trebuie doar creat cadrul propice.
Se îndreptară spre grup ca să-şi ia rămas bun de la cei care plecau. Aici, în pustiu, oamenii se legau sufleteşte unul de altul, o caravană nu era ca un tren în care călătorii urcă, coboară şi rămân la fel de indiferenţi unul faţă de altul ca şi cum nu s-ar fi intersectat vreodată, aici oamenii devin prieteni şi vor face referiri toată viaţa la o călătorie sau alta. Când s-o salute pe Samira, Carol o întrebă ceea ce de ieri voia să afle: Samira, tu ai spus că prin această mână a Fatimei voi avea noroc la femeia pe care o iubesc; cum se va întâmpla acest noroc, va trebui s-o caut eu, va trebui să-i vorbesc, de unde o să ştiu că norocul s-a împlinit? Aşa, Străinule, deci ţi-ai dat seama că iubeşti o femeie şi nu ştii cum să faci; norocul primei picturi aduce femeia iubită la tine, va veni ea şi atunci vei şti că s-a împlinit, tu nu trebuie să faci nimic. Carol râse ca după o glumă drăguţă, râse fără batjocură, cu bucurie, mulţumit de răspuns, dar Samira îl privi serioasă: nu râde, Străinule, când se va împlini, îţi vei aminti, spiritul Samirei e spiritul celor care cunosc unele lucruri din viitor, îmi arată femeia pe care o iubeşti. Cine e, Samira? o întrebă iute Carol, să vadă până unde merge spiritul de cunoaştere a viitorului, cum declara ea, oare desluşeşte măcar prezentul? Tocmai ţii în mână fructul adus de ea, dar încă nu a venit cu iubire, trebuie să mai aştepţi! Acum, Carol deveni serios. Samira nu se feri să-l privească direct în ochi, nu era sfioasă deloc în prezenţa lui: fiecare străbatere a deşertului e cât o viaţă şi viaţa nu e mai mult decât o trecere a deşertului. Ţi se pare că deşertul e gol, aşa ţi se pare că e şi inima uneori, dar ceea ce ai uitat. este că suntem deja plini. Tot ceea ce avem nevoie se află deja în noi, Străinule, îi mai spuse ea. Şukran, răspunse el, apoi o privi pe Helmia, deci ea este femeia care va veni cu iubire la el. Ce să facă cu ea? Dar acum ce să facă cu propriul lui sentiment care înflorea ca izvoarele în oază? Să-l nege? A venit neinvitat, necăutat, proaspăt, misterios şi atât de plăcut, vai, ce plăcut era să simţi îndrăgostirea, să descoperi femeia care a umplut pentru clipe lungi spaţiul cu feminitatea ei. Ar putea să umple şi viaţa aridă a unui bărbat simandicos, prea interiorizat, înfricat de cuvinte, om al imaginilor, sastisit de viaţă, simţindu-se deja bătrân uneori, sub amintirea eşecului de a se fi unit cu femeia cu ochi verzi de teutonă, încă ciuntit la gândul de a nu-şi fi putut creşte singurul fiu în casa lui, dar, paradoxal, la fel de suferind şi pentru lipsa unui duş cu săpun, de parcă i s-ar fi tăiat un braţ!…
Străinule, se auzi vocea afumată, atât de cunoscută, căci veni rândul bătrânei Fatima să-şi ia rămas bun, în oaza aceasta sunt douăzeci de izvoare mari şi mai multe mici, casa unde au locuit părinţii mei şi unde locuiesc eu acum, e lângă cea mai mare fântână, vino să-i faci o vizită bătrânei Fatima, vom împărţi împreună cina şi vom fuma din narghilea, vom bea cafea şi Fatima îţi va mai spune din poveştile deşertului. Când Hagi Moez îmi va călca pragul, Fatima te invită să-l însoţeşti, spuse cu vocea ei hodorogită. Carol mulţumi pentru invitaţie, dar după ce plecară, Helmia îi spuse că niciodată nu se poate refuza o invitaţie şi va trebui să meargă negreşit. Tu până unde călătoreşti, Helmia? o întrebă Carol, fericit că i se poate de-acum adresa oricând, părea că bariera de păstrare a distanţei femeilor faţă de bărbaţi a dispărut după câteva zile de călătorit împreună, nu înţelegea foarte clar când se îndepărtează această barieră, nici care sunt gesturile care trebuie făcute ca să se poată discuta fără oprelişti. Voi merge mult, până la sfârşit, de unde a pornit Moez cu caravana, răspunse ea împăcată cu situaţia. Cu ce scop ai pornit în călătorie? Te duci la cineva, te duci acasă, ai fost la târgul din oaza aceea? insistă Carol. Eu nu am scopul meu, eu nu merg unde vreau, merg unde sunt dusă, e scopul lor, eu fac parte din plan, spuse ea aproape şoptit. Felul ei de a vorbi crea o atmosferă aparte, aproape misterioasă. Adică, să înţelegi mai clar, explică ea văzând nedumerirea de pe chipul bărbatului, Moez nu poate transporta marfa decât dacă sunt eu garanţia. Nu i se dă pe mână şi nu o poate preda fără mine, spuse Helmia cu aceeaşi voce egală, arătând resemnare. Îţi place asta? se interesă Carol. La început mi-a plăcut, eram importantă sau credeam că sunt, dar acum îmi dau seama că viaţa mea nu mai e a mea, ei fac cu ea ce vor. Spunând asta, ochii i s-au întristat, nu disimula nimic, arăta tot ce gândea, aşa cum fac oamenii simpli care nu au ce ascunde, părea că te poţi îneca în adâncimea ochilor ei, parcă şi punctuleţele de pe pomeţii obrajilor i se întristaseră, avea gura acoperită. Helmia, nu înţeleg prea mult, nu ştiu despre ce marfă vorbeşti, nu am înţeles de ce eşti tu garanţia, încercă el să afle mai multe. Nu înţelegi pentru că nu ştii, spuse ea, e simplu de înţeles şi de simplu ce e, devine greu. Şi eu am înţeles greu, acum e mai simplu, pur şi simplu merg prin deşert, asta e tot ce am de făcut, ridică împăcată din umeri. Nu vrei să îmi spui mai multe despre tuaregi, despre casa ta, despre toate câte le-ai trăit, poate ar fi ca o altă poveste a deşertului, după care o să înţeleg şi eu mai multe, o să-mi fie şi mie mai simplu, nu vrei? Părea că îi convine că cineva se interesează de povestea ei, că se vorbeşte despre ea: am să-ţi povestesc, Străinule, spuse ea, atât cât îmi va da voie spiritul deşertului să-ţi spun, dar nu ştiu de ce te-ar interesa viaţa unei văduve din tribul tuaregilor. Îmi povesteşti şi poate se găseşte o cale să scapi de însoţirea mărfii lui Moez, încercă el o explicaţie. Marfa nu e a lui Hagi Moez, nu el mă ţine, încercă ea să-l scuze, e lupta tuaregilor pentru libertate şi de aceea sunt aici, da, aş putea scăpa dacă ar veni în familie sabia a treia, atunci ar veni spiritul războiului şi am primi drepturi. Sau aş putea să scap dacă aş muri. De fugit nu pot şi nu vreau. Kismat. Carol începea să lege cumva capetele de informaţie ca să priceapă despre ce e vorba. Dacă o să le iei pe rând şi dacă o să-mi răspunzi la întrebări, poate o să înţeleg mai bine şi poate o să-ţi fie şi ţie mai uşor să vezi o ieşire, mai spuse el când cămilarii terminară de aranjat lucrurile. Ea dădu din cap a neîncredere sau refuz, dar nu apucă să afle mai multe, apăru Moez dintre palmieri, se întorcea după ce anunţase autorităţile satului că au rămas să poposească o vreme în oază, să se odihnească şi să-şi refacă proviziile.
Cap. 29
Carol se retrase în patul aranjat în cuşcă, uşiţa rămăsese deschisă larg, aşa că-i încăpeau picioarele, pânza de deasupra fusese luată, dar acum Brahim fugi s-o aducă din nou. Nimeni nu mai avea teamă că ar putea evada în starea slăbită în care era, nu ar ajunge prea departe. Vrei să-ţi spun o poveste? întrebă Helmia cu vocea ei apropape şoptită, când îl văzu instalat în aşternut. Se strecurase între prelată şi gratii, privindu-l cum se întinde ostenit. Carol se însenină, vreau, dar numai dacă îmi spui o poveste despre tine. Ce să spun despre mine? Viaţa mea nu e poveste, e multă suferinţă, aşa cum e viaţa multor femei de aici, deşertul e dur şi nu răsfaţă pe nimeni, încercă ea să se eschiveze. Tocmai despre felul acesta de viaţă vreau să-mi povesteşti, nici pe mine nu mă răsfaţă deşertul, spune-mi despre familia ta, despre săbii şi spiritele lor, despre ce gândeşti privind viitorul, insistă el. Da, voia să povestească, nu povestise nimănui, nici în timpul călătoriilor, nici acasă printre ai ei, pe nimeni nu interesa. Cum să încep? se codea cu timiditate, trăgând de timp. Ce dragă îi era, ce simplu ar fi fost s-o poată îmbrăţişa, s-o alinte ca pe-un copil nealintat la vreme, ar fi vrut s-o sărute, dar aceste gesturi ar fi alungat-o. Îi despărţea grilajul, era singurul fel în care puteau povesti fără să aibă nevoie de supraveghere îndeaproape. Să se bucure din nou că exista cuşca. Fata se prinse cu o mână de gratii şi-şi lipi tâmpla de ele, avea şalul desfăcut. Putea să-i vadă buzele în mişcare, deşi mai mult i le ghicea în întunericul serii. Carol observă cât de mult i s-a adaptat văzul pe timp de noapte, cum la lumina lunii sau la lumina focului vedea totul desluşit, te-a înfiat deşertul, îi spunea Brahim, eu ştiu, eu am dreptate când îţi spun.
Dacă m-ar închide cineva într-o astfel de cuşcă, aş muri, spuse ea, noi, oamenii deşertului nu putem trăi în locuri atât de strâmte. Carol fu ispitit să-i spună că şi ea trăieşte într-o cuşcă, nu una de fier, ci una socială şi psihică, dar se abţinu, poate nici nu l-ar înţelege, nu dorea o polemică, dorea s-o audă povestindu-şi viaţa, să-şi descopere gândurile fără oprelişti. De ce crezi că ai muri? o provocă. După ce m-am căsătorit cu Zaman, am văzut că îi e teamă să înceapă organizarea triburilor; în primul an oamenii ar fi ascultat de el, nu era războinic, nu ştia să lupte cu puşca, dar ar fi avut putere asupra oamenilor, toţi aşteptau cu sufletul la gură, erau vremuri grele şi de peste tot se căuta izbăvirea, dar lui îi era teamă, îl urmăream şi ştiam că îi e frică, a observat şi el că ştiu de frica lui şi atunci găsea tot felul de motive să se supere pe mine, îmi găsea pricină de ceartă, eu tăceam ca să nu mă poată acuza, dar dacă tăceam, se enerva mai tare şi începea să mă lovească. Nu-i plăcea să-l privesc, cel mai mult îi era teamă de ochii mei. Mulţi oameni nu se uită în ochii mei, tu te-ai uitat de la început fără teamă, asta mi-a spus că pot să-ţi vorbesc, că odată vom putea vorbi, şi ori de câte ori mă uit în ochii tăi, văd aceeaşi sete de ştiut. Acum îşi făcea treabă cu mărgelele de la mână care i s-au agăţat de mânecă. Aşa deci, gândi Carol mulţumit, simţeau şi alţii puterea acestei fiinţe a Saharei înveşmântată în straie femeieşti, dar nu au puterea să i se uite în suflet, pentru că nu au puterea să stea faţă în faţă cu ceea ce sunt ei înşişi. Cred ca asta e taina puterii celui de lângă tine, dacă ai noroc de-un astfel de om: e ca o oglindă, te demască, trebuie să stai gol-goluţ în faţa propriilor tăi ochi, or dacă ai ceva de ascuns, trebuie să-ţi pleci privirea, te dovedeşte slab, nimănui nu-i place să fie slab. E un mare dar să ai o astfel de oglindă care să te arate aşa cum eşti. Oare, în altă conjunctură, aş fi privit la fel de clar în ochii ei? Am avut tot felul de păcate de-a lungul vieţii, am apucat să trăiesc tot felul de mizerii, dar cred că Dumnezeu m-a ferit de ipocrizie, nu am fost fals. Am fost dur, am tranşat, uneori am lovit, m-am apărat, dar am luptat cinstit, chiar şi cu Ingrid, în special cu Ingrid, femeia teutonă, de aceea nu m-a putut învinge, nu m-a zdrobit.
Lui Zaman, reluă fata încetişor, nu-i plăcea să-l privesc şi eu am înţeles asta, deşi nu mi-a spus-o niciodată, dar îi auzeam gândurile, mai ales noaptea, chiar dacă ieşea să doarmă afară. Dacă mă lovea, iar eu îl priveam în ochi, cum făceam la început, atunci turba de furie şi mă lovea până îmi plecam ochii, parcă l-aş fi ars cu privirea, aşa că am învăţat să nu mă uit la el, nu mă mai uitam nici când nu era supărat, îl puteam privi fără oprelişti doar când nu se uita el. Devenise ca un joc, spuse ea fără ranchiună, când el mă privea, eu lăsam ochii în jos, dar dacă avea ceva de făcut, mânca, se îmbrăca, făcea orice, aveam voie să-l privesc eu, am ajuns foarte buni jucători, cum simţea că îmi ridic ochii, se uita în altă parte, la fel eu, dacă se întorcea spre mine, îmi mutam privirea. Aşa a mers o vreme, eu credeam încă în puterea lui de a aduna triburile, de a căuta un drum de luptă şi a cere drepturi. Pentru asta ne-am mutat o vreme în Mali, acolo se puteau cere drepturi, el avea bani, familia noastră era săracă, noi eram puternici numai pentru că aveam spiritele a două săbii, dar ei erau bogaţi, a luat în chirie o casă în Mali, la marginea oraşului, că nu suporta înghesuiala. De aceea îţi spun că aş muri într-o cuşcă aşa mică, noi am trăit sute de ani în întinderea câmpurilor de păşune şi ale deşerturilor. Zaman nu putea dormi nici în casa noastră. Îl simţeam adesea cum se tot foia în aşternut, apoi lua pătura şi mergea în faţa casei, în stradă, pentru că nu aveam curte. Dormea acolo liniştit până răsărea soarele. Dar nu era singur, mulţi dintre tuaregi s-au mutat forţat în oraşe, mai ales în Mali, acolo au primit ajutor de la oameni, mulţi nu aveau nimic, că doar nu puteau veni cu cămile, nu aveau loc de muncă, primeau mila oamenilor, unii şi-au găsit câte ceva de muncă, dar puţini, pentru că tuaregii nu au şcoală, decât cei care aparţin familiilor mari, cum era familia noastră şi a lui Zaman. Îmi era milă de oamenii noştri, îi vedeam dimineaţa cum se trezesc în stradă, uneori venea poliţia şi îi trezea cu lovituri de baston, nu toţi acceptau că un tuareg se simte ca în cuşcă în casă, că până şi gardurile îl apasă neplăcut, că suferă şi se simte închis. Poliţiştii strigau ca turbaţi: barbarilor, păgânilor, când veţi accepta să trăiţi civilizat atunci să vă mutaţi la oraş, până atunci duceţi-vă în pustie, acolo nu vă văd decât şerpii şi scorpionii, strigau poliţiştii în gura mare, până ieşeau vecinii să vadă cum ne umilesc lovindu-i. Unii se distrau, alţii le dădeau dreptate, doar unora le era lehamite de răutatea oamenilor.
Ce ne-am mai fi dus în pustie! Dar ne luaseră pustia, o împărţiseră între ei, iar pe noi ne-au lăsat fără ţară. Ştii, după revolta triburilor unite ale celor din Mali şi Niger, după anii nouăzeci, s-au semnat nişte acorduri şi li s-au promis drepturi tuaregilor, atunci mulţi au fost ademeniţi şi au venit în oraşe, unii au fost obligaţi să părăsească deşertul, pentru că nu aveau păşuni şi nu mai puteau hrăni cămilele, oile şi ce mai aveau, ori că, datorită graniţelor, nu puteau călători liber prin deşert ca să caute noi izvoare. A fost un eşec, vedeam cu toţii cum familiile sunt tot mai sărace, mai disperate. Deşertul nu oferă mult, dar nu suferi de foame, oamenii sunt egali acolo, oraşele erau foarte periculoase pentru ai noştri: în oraşe sunt oameni bogaţi cărora nu le lipseşte nimic, iar cei săraci se uită cu jind la condiţiile bogaţilor, atunci fură să dea şi copiilor lor de mâncare, unii au ajuns hoţi, apoi au fost prinşi, când greşea unul, eram acuzaţi întreg poporul. Nu ştiam cum se poate ieşi din acest cerc al sărăciei şi nemulţumirii. Zaman nu înţelegea nicicum că el trebuie să gândească un plan. Orice sugestie a bătrânilor era respinsă, iar dacă vedea că eu aş fi de partea lor, atunci devenea duşmănos şi neîncrezător, sta în singurătate şi nu voia să-mi vorbească niciun cuvânt.
Helmia vorbea repede, cu ochii fixaţi undeva în gol, se vede că retrăia emoţia acelor timpuri. Lui Carol îi era milă de ea, dar n-a oprit-o, ea continuă să-ţi povestească durerea: mulţi dintre fraţii noştri care nu aveau de lucru, s-au implicat în comerţ cu arme şi în tot felul de acte de contrabandă. Dacă îl prindea poliţia pe vreunul dintre ei, ne acuzau pe toţi, cum ţi-am spus. Noi vedeam că fraţii noştri fac aceste lucruri pentru că le mureau copiii de foame, că nu aveau o jelabie să pună pe ei, că femeile nu aveau făină pentru cuşcuş, aşa că am vorbit cu Zaman: acum e timpul, au şi arme, au şi supărare, adună-i! Nu doar pe cei din triburi, adună-i şi pe cei de la oraş, toţi te-ar asculta. Veneau la noi nişte bătrâni, fii ai lui Amenokal. Când fata văzu nedumerirea de pe chipul Prizonierului, explică: Amenokal se numeau conducătorii triburilor principale, când se adunau mai multe triburi la un loc erau conduşi de şefi în frunte cu un Amenokal. Acum nu mai este nici un Amenokal adevărat, pentru că nu există triburi unite, dar fiii lor sunt încă oameni importanţi. Ei se adunau în secret, veneau şi la noi, eu făceam ritualul celor trei ceaiuri, beau, apoi aduceam mâncare şi attay, fumau narghilea şi vorbeau. Ascultam şi eu, aveam voie să stau printre bărbaţi, între ei, pentru că sunt fiica familiei cu cele două săbii, dar când Zaman a observat că bătrânii sunt mai încrezători în mine decât în el, vedeau că dorinţa mea de luptă era mai puternică decât a lui, s-a supărat tare. Am urmărit cum faţa i se făcea neagră şi ochii i se îngustau privind spre mine. Trăiam cu frică. Simţeam bucurie numai când era el plecat sau când veneau bătrânii descendenţi Amenokal la noi, atunci parcă înţelepciunea deşertului intra în casa din Mali şi nu mai simţeam cum mă strâng zidurile, cum strada mizeră e plină de copii murdari, cum femeile sunt zdrenţăroase şi nu au bani pentru o mharma nouă, că bărbaţii vin acasă nemulţumiţi şi fără bani.
Patru ani au trecut aşa, de parcă pentru lipsa lui de curaj eram eu vinovată. Am plecat din Mali, bătrânii organizau o revoltă în Niger, acolo se descoperise uraniu şi statul i-a alungat pe tuaregi de pe păşunile cămilelor, au distrus satele cu case şi corturile. Voiau ca Zaman să lupte acolo, încă sperau în forţa spiritelor săbiilor unite. Nu se mai uniseră trei săbii într-o familie de pe vremea victoriei triburilor Ahaggar, când luptaseră împotriva francezilor. Dar Zaman dădu iarăşi înapoi, bătrânii s-au supărat şi ne-au părăsit. Poporul nu a mai putut răbda, s-au revoltat. Bătrânii au ridicat un alt luptător, s-au ridicat ca unul, revolta cea mare din Niger a început cu speranţe mari, a fost nu de mult, în 2004, luptătorii au cerut independenţa teritoriului ocupat de tuaregi, oriunde ar fi ei pe întinderea Saharei, fie Algeria, Niger, Mali, Maroc sau Tunisia, oriunde. Credeam că cei care au promis independenţa se vor ţine de cuvânt, dar oamenii care conduc guverne şi state sunt mai mincinoşi decât contrabandiştii care sunt prinşi asupra faptei. Un tuareg n-ar promite ceva ce să nu împlinească, orice locuitor al deşertului ştie ce importantă este sinceritatea inimii, altfel nu supravieţuiam mii de ani, deşertul ne-ar fi transformat în nisip, deşertul nu minte, dar oamenii aceia conduc ţări şi sunt mincinoşi din cale-afară. Au promis şi nimic nu s-a împlinit, tuaregii au rămas fără teritorii, fără păşuni, alungaţi din ţară în ţară, nici deşertul nu mai poate fi al nostru.
Revolta s-a oprit datorită credinţei în promisiuni. Mai bine am fi luptat, cu arme cu tot, până la capăt, mai bine muream câţiva şi-apoi aveau urmaşii poporului nostru teren cu izvoare şi iarbă pentru supravieţuirea animalelor, dar aşa, lupta s-a oprit. După ce s-a făcut linişte, au început să fie căutaţi conducătorii revoltei, i-au găsit pe bătrânii urmaşi ai lui Amenokal, apoi au aflat că se adunau în casa noastră; pe rând, i-au închis pe toţi, şi pe Zaman, eu am scăpat fiind femeie, într-o zi am aflat că a murit, ori nu a rezistat în celula din închisoare, el, care dormea sub cerul liber, ori s-a revoltat cu adevărat, a venit în sfârşit şi peste el spiritul războiului şi a fost omorât. Aşa mă gândesc eu, pentru că nimeni nu mi-a spus nimic. Nu am putut nici să-l înmormântăm, am aflat doar că este mort. Până la urmă, cred că spiritul eliberării nu a venit. Dar mai ştiu eu ce să cred?
* Fragment din romanul cu acelaşi nume
