O maladie spirituală bântuie postmodernitatea: ateismul. Îl regăsim la toţi teoreticienii postmodernismului, care cereau, precum Derrida, vigilenţă la „prejudecăţile teologiei“, venite nu doar dinspre religie, dar şi dinspre insidioasa „metafizică, chiar şi atunci când se declară a fi atee [sic!]“1. În La Condition postmoderne (1979), Lyotard nu uită să strecoare aprecierile lui despre marxism, făcându-l responsabil, ca în „socialismul umanist“ al lui Althusser, de delegitimarea societăţilor tradiţionale şi a gândirii pe care ele o reprezentau. De la Lyotard şi Foucault, până la Barthes şi Baudrillard, de la Lacan şi Deleuze, până la Derrida, Marx ne este livrat ca ultimul Mesia, iar marxismul ca patrimoniul întregii umanităţi: „Cine vrea să ştie, o ştie, sau poate nu, toţi oamenii de pe întregul pământ sunt azi, într-un fel sau altul, moştenitorii lui Marx şi ai marxismului“2.
Se pune, aşadar, întrebarea ce joint i-a reunit pe aceşti onorabili universitari, îmbătându-i cu iluziile ateismului? Unii spun3 că de vină ar fi ADN-ul lor filosofic, arătându-le descendenţa din nebunul lui Nietzsche, cel care striga prin pieţe: „Gott ist tot!“. Iar trăsăturile nietzschiene ale gânditorului postmodern nu se opresc aici. Nebunul mai spunea ceva. Un fel de îndemn luciferic la paricid: „trebuie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin demni de uciderea lui Dumnezeu“4. Găsim sintetizat aici întreg parcursul omului postmodern. De la Übermensch-ul modernităţii la acel petit dieu aplaudat de Roland Barthes în Fragments d‘un discours amoureux (1977). Acestui mic zeu am fost chemaţi să-i ridicăm sanctuare de hârtie şi să îi dedicăm icoane de pixeli. Cât despre iluminarea pe care ne-a promis-o, aceasta a fost mereu amânată, pare-se fiindcă pentru omul postmodern orice epifanie nu este decât un retard de signe, cum spunea acelaşi Barthes. Suntem, aşadar, într-o „religie fără religie“ (Derrida), visul unui „Iluminism secular“ din care Dumnezeu a fost evacuat pentru a lăsa locul omului care se vede pe sine ca o résorption de Dieu (Barthes).
La deconcentrarea lumii divine a contribuit din plin şi adorarea zeului Gadget. Cu căştile wireless pe urechi, omul nu mai poate înţelege ce spune, profetic, Hamlet, că „time is out of joint“ (Hamlet, I, 5). Da timpul nu mai e „la locul lui“ fiindcă nici zeii nu mai sunt la locul lor. Ne-o dovedeşte faptul că gândirea laicizată nu mai are nicio utopie de devorat, nici un mit de demantelat. Trăim drama umanismului ateu, în care până şi literatura moare de plictis, fiindcă imaginaţia nu poate să se ridice mai sus de Mimând orgasmul social (1999), sau de Floarea de menghină (2009) – am citat două din volumele premiate de Uniunea Scriitorilor şi alese pentru a fi brain forming-ul generaţiilor noi de poeţi…
„Ni maturation, ni crise, ni même agonie“, descrie Derrida postmodenitatea. Adică, un plictis cronicizat, iscat, în principal, dintr-o demotivare metafizică. Dacă existenţialismul şi fenomenologia se mai revendicau, prin Jaspers, Berdiaev, Shestov, Troyat, de la o exegeză teistă, invincibilul postmodernism doarme plictisit de propria-i anti-cruciadă. A obosit şi Gândirea nomadă a omului postmodern, pe care o adula Deleuze în articolul său cu acelaşi titlu, din 1973, în care făcea din Marx heraldul noii culturi, iar din Nietzsche, vestitorul noii contra-culturi. Într-un cuvânt, trăim într-o relativizare a reperelor, ea a condus la atomizarea sentimentului religios şi la formulări de genul lui John D. Caputo: „Elohim este cool, Yahwe este un ghem de nervi“5. Filosoful, cred, a vrând să surprindă aici un fel de mesianism bifrons, cu poliţistul bun şi poliţistul rău în rolul lui Dumnezeu. În rest, din religie, postmodernismul nu mai înţelege mai mult decât un joc de lego pentru copiii lui Übermensch. Lor, atunci când nu îi pune să înveţe gramatica, Caputo li se adresează cu îndemnuri ca pentru copiii cu retard: „Faceţi ce puteţi, că doar ştiţi că Dumnezu face restul. Fiindcă el este Totul“6.
Poate că a venit vremea să dăm glas marginilor şi să creionăm o nouă sensibilitate, a omului ne(o)-modern. Una a rezistenţei, a celor care nu îşi găsesc locul într-o cultură fără mister şi fără transcendenţa care ne aşteaptă dincolo de marginile fiinţei.
Dar totuşi, ce este postmodernismul?
Postmodernismul bântuie galaxia Gutenberg sub multiple deghizări, fapt care îl face nu doar greu de fixat într-o definiţie general valabilă, dar şi greu de ucis. Căci, unul este postmodernismul văzut din perspectiva omului simplu, care şi-a ridicat templul la Mall, şi altul este postmodernismul universitarului, care nu mai poate să doarmă decât cu cartea lui Fredric Jameson sub cap: Postmodernism, or, The Cultural Logic of Late Capitalism (1991). Concluzia marxistului Jameson ar fi că postmodernismul este o decalcifiere a umanismului, un fel de rahitism al istoriei, un rău necesar de care ne putem trata cu teorii şi alte frecţii la piciorul de lemn. Pe de altă parte, profesorul Brian McHale, cel din Postmodernist Fiction (1987), încearcă să ne convingă că postmodernismul nu face decât să păstreze fascinaţia ficţiunii, făcând din „Evanghelia după Realitate“ un etern adevăr. În această meta-realitate a cotidianului, înalta cultură a fost chemată să rescrie basmele şi miturile omenirii, eventual în forma unor desene animate. Bunăoară, ca penibilele reţete de succes Shrek ori SpongeBob…
Văzut din cosmosul literar, postmodernismul este un pilot kamikaze trimis să apere tot ce a mai rămas din marele imperiu al clasicismului. Un pilot care zboară însă fără busolă şi cu grave tulburări de memorie, ca eroul lui Ruth Ozeki din A Tale for the Time Being (2013), trimis să îl înveţe principiile shintoismului pe Captain America. Altfel spus, postmodernismul nu mai poate fi salvarea realităţii prin literatură, fiindcă literatura însăşi nu este decât o litearaturizare a relităţii, o utopie a imanentismului împachetată într-un discurs paralel cu aşteptările ontologice ale cititorului. O literatură care nu mai atrage decât prin jocurile de limbaj şi printr-un agreabil joc de artificii, menit să infuzeze ficţiunea în venele anemicei realităţi.
Religie şi disneyficaţie
David Lyon a încearcat să explice relaţia dintre postmodernsm şi religie în cartea sa Jesus in Disneyland: Religion in Postmodern Times (2000). Metafora centrală, „Isus la Dineyland“, se vrea înainte de toate un semnal de alarmă, o denunţare a conceptului postmodern de religie fără religiozitate, cel care a făcut ca pelerinajele la Lourdes, Fatima sau Santiago de Compostela să fie înlocuite cu pelerinajul în masă la Disneyland, din California sau Paris. Centrul lumii ar trebui să fie în afara lumii, admite până şi Wittgenstain (cel din Tractatus Logico-Philosophicus, 1922), iar religia ar trebui să fie un ghid spre acest centru ce transcende realitatea mundană. Ce se întâmplă însă dacă transformi hiper-realitatea în centrul lumii şi aduci adevărurile eterne în „cuşca de fier a realităţii“ (Max Webber)? Răspunsul îl vedem în jurul nostru, în această „disneyficaţie“ cu proporţii de masă prin care se împlineşte apoteotic secularizarea începută de Iluminism. În opinia lui Lyon, reabilitarea religiei ar trebui să vină nu atât dinspre universul credinţei, erodat de consumerism şi raţionalism, cât dinspre cel cultural. Literatura încă poate cultiva un gust al transcendenţei, fie şi cu riscul ca îngerii şi arhanghelii să fie confundaţi cu oştirile din Stăpânul inelelor.
Depăşind postmodernismul prin el însuşi
În opinia mea, printr-o radicală reconsiderare a ideii de transcendenţă, deja pusă în discuţie de John D. Caputo şi Michael J. Scanlon în volumul lor cu titlu sugestiv: Transcendence and Beyond7. Folosirea lui dincolo (beyond) ca un concept filosofic poate amorsa o nouă mişcare filosofică, readucând în discuţie ideea lui Derrida, de transcendere a transcendenţei. Numai că, spre desosebire de conceptul „plus de transcendence“ folosit de Derrida, această nouă căutare a lui „dincolo“ ar avea un rol curativ în actuala impotenţă a transcendenţei, amintindu-ne că postmodernismul şi-a clădit castelele de nisip pe un dincoace pretins a fi un alt unghi de vedere al lui dincolo. E nevoie, aşadar, de o mai clară definire a graniţelor transcendenţei. Doar aşa putem face din „plus de transcendence“ un nou început, cu o reabilitare a clasicului „dincolo“ ce ar repune în discuţie toate deschiderile lui teologice. Căci, existenţa umană nu însemnă doar prezenţă în cotidian, ci şi absenţă, o deschidere înspre mister, nu doar eviscerarea lui. Altfel spus, cu terminologia lui Heidegger, deschiderea Dasein-ului nu este doar înspre aici (Das Da), ci, prin aici, înspre dincolo şi universalitate.
Până la un punct, toată terminologia asta filosofică poate părea un ludic joc de limbaj, dar zâmbetul pe care îl întrevăd pe buzele tale, cititorule, nu face decât să accentueze lipsa de gravitate din orizontul postmodernităţii. Aşadar să fim serioşi, literatura poate şi are posibilitatea ca, spălându-se pe mâni de paricidul prin care postmodernitatea a tranşat basmele şi miturile, să repună, măcar acum, în al doisprezecelea ceas în discuţie conceptul de transcendenţă, lăsat în urmă de adularea concretului. Un concret care a urcat cotidianul pe piedestal sub eticheta de transcendenţă a transcendenţei. Care nu este decât cea mai simplistă interpretare a lui dincolo.
Fără să o conceptualizăm aici, soluţia întrevăzută de Caputo şi Scanlon ne propune prin acest beyond, de ce nu?, un beyondism sistemic¸ ca o soluţie a depăşirii postmodernismului prin el însuşi. Căci, renaturarea transcendenţei nu ar fi acum o dezmărginire a gândirii despre dincolo, o evacuare a postmodernismului până dincolo de postmodernism.
1 J. Derrida, Of Grammatology, ediţie adăugită, trad. G. Spivak, Johns Hopkins Univ. Press, 1997, p. 323, n3.
2 J. Derrida, Spectres de Marx, Paris, Galilée, 1993, p. 151.
3 v. C. Koelb (Editor), Nietzsche as Postmodernist: Essays Pro and Contra, State Univ. of New York Press, 1990,îndeosebi D. B. Bergoffen, Nietzsche’s Madman, p. 57-74.
4 Fr. W. Nietzsche, Die fröhliche Wissenschaft, Aphor. 125.
5 J. D. Caputo, The Weakness of God…, Indiana Univ. Press, 2006, p. 115.
6 idem, p. 342.
7 v. J. D. Caputo, M. J. Scanlon (eds.), Transcendence and Beyond, Bloomington, Indiana University Press, 2007, în special cap. Do We Need to Transcend Transcendence?, p. 1–16.
