Între paradox şi non-sens
Dialectica dialecticii este un text-fetiş pentru cei care se ocupă de suprarealism în general şi de opera lui Gherasim Luca în special, ceea ce face că până acum discutarea lui a întârziat, fiind citat mai curând decât analizat. Scris împreună cu D. Trost şi publicat în 1945 (i.e. în perioada când, după cel de-al doilea război mondial şi o dată cu debutul staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României, partidul comunist, cu ideologia lui de inspiraţie marxistă, câştiga tot mai mult teren, urmând să preia integral, în curând, conducerea în societatea românească), el face dovada preocupării celor doi – în contextul angajamentului comunist al majorităţii suprarealiştilor –, atât pentru schimbarea lumii, cât şi pentru transformarea artei. O transformare ce trebuia, în viziunea lor, să fie legată nu de întrebuinţarea manieristă a metodelor şi descoperirilor suprarealismului, ci de necesitatea obiectivă, intrinsecă, derivând din existenţa contradicţiilor dintre lumea interioară şi cea exterioară, ca şi dintre realitatea economică şi socială şi imperativul revoluţiei.
Pentru Platon, conform sintezei din Dicţionarul lui Lalande, dialectica (διαλεκτική) însemna ajungerea la conceptele cele mai generale şi la principiile prime prin parcurgerea unui traseu care mergea din concept în concept şi din propoziţie în propoziţie. Era vorba, prin urmare, de o mişcare înăuntrul spiritului. Pentru Aristotel, dialectica se situa între Retorică şi Analitică, fiind, deci, un fel de artă, şi avea drept obiect raţionamentele ce duc la opinii cu valoare de probabilitate. De aici, asimilarea acestei configuraţii cu distincţii logice şi verbale ingenioase, sofisticate şi lipsite de utilitate. Evul Mediu consacra Dialectica între artele liberale, formând, alături de Gramatică şi Retorică, aşa-numitul Trivium. Kant nu dădea nici el un sens mai pragmatic dialecticii, considerând-o, în continuarea spiritului peiorativ moştenit de la Stagirit, o logică a aparenţelor. Abia odată cu Hegel, care o vedea drept „aplicarea ştiinţifică a legii în natura gândirii“, dialectica devine cu adevărat importantă în filosofie.1 Marx şi Engels au considerat dialectica nu numai o metodă de gândire, ci un concept ce desemnează cumulul de legi obiective ce stau la baza existenţei şi funcţionării materiei, a lumii şi a istoriei, integrate unui principiu determinist reflectat în legea unităţii şi luptei contrariilor, legea trecerii de la acumulări cantitative la salturi calitative, legea negării negaţiei.
Ce ar putea fi „dialectica dialecticii“, având în vedere accepţiunile de mai sus şi alte câteva, situate, în principiu, în aceeaşi arie? Este vorba de un non-sens într-o asemenea formulare sau dialectica însăşi este pretabilă unei operaţiuni de descriere şi interpretare în sensul determinist? Urmând această logică, poate exista metafizică a metafizicii? Ori e numai un joc absurd (iar suprarealismul a jonglat mult cu absurdul), dar care a dus, mai târziu, la crearea unui mare poem: „Passionnément“. Întrebarea la care ajungem după aceste dubitaţii este dacă Trost şi Luca fac filosofie sau fac literatură?
Suprarealismul marxist militant
Întâi de toate, se remarcă militantismul înflăcărat al acestui manifest. El preia mult, ceea ce nu s-a observat, din tonul Manifestului Partidului Comunist, semnat de Karl Marx şi Friedrich Engels în 1848, dar şi din acela al manifestelor suprarealismului, mişcare de la care se revendică în termeni categorici încă de la început.2 Toate grupurile avangardiste, mai mici sau mai mari, din diversele ţări europene, s-au prezentat unele faţă de altele, ca şi faţă de public alegând formula unor programe în care îşi expuneau intenţiile cu privire la reformarea artei. Se poate spune, aşadar, că urgenţa din exprimare, tonul imperativ, convingerea în privinţa deţinerii unor adevăruri absolute pe care simţeau nevoia să le răspândească vin şi din afilierile ideologice,3 dar şi din modă, dintr-un tipar destul de des întâlnit până la cel de-al doilea război mondial. Patetismul lui „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, înscris pe coperta Manifestului de la 1848, este clamat cu accente puternic emoţionale. În echivalenţă, ar putea suna: „Suprarealişti din toate ţările, re-uniţi-vă!“.
„Séparés de nos amis, depuis le début de la guerre impérialiste mondiale, nous ne savons plus rien d’eux. Mais nous avons toujours gardé le secret espoir que sur cette planète, où notre existence semble devenir de jour en jour plus intenable, le fonctionnement réel de la pensée n’a cessé de conduire le groupe qui détient entre ses main s la liberté idéologique la plus haute qui ait jamais existé, le mouvement surréaliste international“ [Separaţi, de la începutul războiului imperialist, de prietenii noştri, nu mai ştim nimic de ei. Am păstrat, însă, speranţa secretă că pe această planetă, unde existenţa noastră pare a deveni pe zi ce trece tot mai greu de asigurat, funcţionarea reală a gândirii nu a încetat să călăuzească grupul care deţine în mâinile sale cea mai înaltă libertate ideologică din câte au existat vreodată: mişcarea suprarealistă internaţională.] scriu Trost şi Luca, adăugând un apel expres către cel supranumit Papa suprarealismului: „Nous nous adressons particulièrement à André Breton, en lui envoyant notre plus ardent message et nous communiquons, en même temps, au mouvement surréaliste international, certains des résultats théoriques auxquels nous avons abouti pendant ces dernières années de solitude, à la poursuite infatiguable de nouvelles solutions dialectiques qui nous permettent de dépasser le conflit déchirant qui existe entre nous et le monde“ [Ne adresăm în mod special lui André Breton, trimiţându-i mesajul nostru cel mai înflăcărat, şi aducem la cunoştinţă, în acelaşi timp, mişcării suprarealiste internaţionale, anumite rezultate teoretice la care am ajuns în timpul acestor ultimi ani de solitudine, în căutarea neobosită de noi soluţii dialectice care să ne permită să depăşim ruptura existentă între noi şi lume.].4
Retorica este, cum se vede, de impact imediat, manifest (sic!), conţine elementele adresabilităţii directe, încărcată de subiectivitate, atingând sentimentele şi instinctele, activând, în acelaşi timp, propensiunile intelectuale – voire, ştiinţifice, mai ales că marxismul se considera o doctrină… ştiinţifică – ale celor care ar fi citit mesajul.
Dar care sunt rezultatele „teoretice“ pe care le anunţă cei doi? Mai întâi, ei invocă o stare de fapt, una care, în linia ce frizează militarismul, remarcat de către unii dintre cercetătorii mişcării comuniste în limbajul şi în abordările liderilor acesteia, de oriunde ar fi fost, din oricare ţară, şi al propagandei pe care se bazau, chiar şi după ce revoluţiile sau diferitele insurecţii învinseseră5: „La diversité inépuisable des moyens de crêtinisation dont disposent les ennemis du développement dialectique de la pensée et de l’action, et les océans de sang qui illustrent l’arrêt actuel du devenir objectif, ne réussiront jamais à nous faire quitter du regard, ne fût-ce que pour un instant, le fil rouge de la Réalité. En dépit des pièges qui nous entourent, nous refusons de glisser dans les erreurs tant théoriques que matérielles qui parviennent, chaque fois, à revêtir de nouveaux aspects, et qui, par leurs côtés immédiats, moraux ou quantitatifs, pourraient nous éloigner de notre désir fondamental, dont le premier degré connu est la transformation du désir en réalité du désir“ [Diversitatea inepuizabilă a mijloacelor de cretinizare6 de care dispun inamicii dezvoltării dialectice a gândirii şi acţiunii şi oceanele de sânge care marchează actualmente stoparea devenirii dialectice, nu vor reuşi niciodată să ne facă să pierdem din ochi, fie şi numai pentru o clipă, firul roşu al Realităţii. În pofida piedicilor care ne înconjoară, refuzăm să cădem în greşelile, atât teoretice, cât şi materiale, ce ajung să îmbrace noi aspecte de fiecare dată şi care, prin implicaţiile lor imediate, morale sau cantitative, ar putea să ne abată de la dorinţa noastră fundamentală, a cărei primă treaptă cunoscută este transformarea dorinţei în realitate a dorinţei.]7.
Ele par legate de ceea ce teoreticienii militanţi (adică ideologi) Trost şi Luca numesc mai departe „les sublimes conquêtes théoriques du surréalisme“
[sublimele cuceriri teoretice ale suprarealismului]8. Pentru Marx şi Engels, autorii Manifestului Partidului Comunist, de asemenea, „Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii. Ele nu sunt decât expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de c l a s ă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri“9.
Lupta de clasă îi preocupă şi pe autorii Dialecticii dialecticii. Vituperând transformarea suprarealismului în manieră şi, implicit, devenirea lui în cadrele unui curent artistic printre celelalte, ei avertizează asupra riscului de a fi acceptat „par nos ennemis de classe, de lui accorder un passé historique inoffensif“
[de către duşmanii noştri de clasă şi de a-i atribui un trecutistoric inofensiv]
10. Dragostea este soluţia lor, ceea ce, la prima privire, ar rima mai degrabă cu filosofiile orientale, cu budismul, în speţă, decât cu paradigma epistemologică a filosofiei occidentale şi cu activismul radical al marxismului, însă impresia nu rezistă decât un moment. Nu e vorba de iubire în înţelesul cunoscut, general acceptat, ci în formule anumite, idiomatice: „amour dialecticisé et matérialisé constitue la méthode révolutionnaire relative-absolue. Même sous ses aspects les plus immédiats, nous croyons que l‘érotisation sans limites du prolétariat constitue le gage le plus précieux qu‘on puisse trouver pour lui assurer, à travers la misérable époque que nous traversons, un réel développement révolutionnaire“
[dragostea dialectizată şi materializată constituie metodarevoluţionară relativ-absolută. Chiar sub aspectele sale cele mai
imediate, credem că erotizarea fără limite a proletariatului
constituie garanţia cea mai preţioasă pe care o putem identifica
pentru a-i asigura, pe parcursul epocii mizerabile pe care o
traversăm, o reală dezvoltare revoluţionară.]
11 Marx şi Engels, trecut prin Sade şi prin concepţiile unora dintre socialiştii utopici, care, cum se ştie, promovau moravuri libertine privind relaţiile sexuale în societatea fără clase, relaţii în care, cu tot libertarianismul, femeilor li se rezerva mai mult rolul unui instrument decât al unui partener egal.
Ideea de „relativ-absolut“ o deţin, cei doi, de la Lenin: „Nous pensons premièrement à la position matérialiste (léniniste) du relatif-absolu et au hasard objectif, dans son acception de rencontre de la finalité humaine avec la causalité universelle.“ [Ne gândim întâi de toate la poziţia materialistă (leninistă) a relativului-absolut şi la hazardul obiectiv în accepţia lui de întâlnire dintre finalitatea umană şi cauzalitatea universală.].12
Din felul în care prezintă autorii lucrurile trebuie să înţelegem că nu e vorba de inspiraţie, de revelaţia unei soluţii, prin urmare, de un côté iraţional (de altfel, şi el propriu demersurilor suprarealiştilor), ci, aşa cum au avertizat ceva mai înainte, de o rezolvare căutată, analizată, asupra căreia au reflectat îndelung: „Après tant d‘essais infructueux pour trouver une méthode concrète révolutionnaire, qui ne soit tachée de nul résidu idéaliste, nous sommes arrivés à considérer le magnétisme érotique comme notre support insurectionnel le plus valable“ [După atâtea încercări infructuoase de a găsi o metodă revoluţionară concretă, care să nu fie întinată de nici o rămăşiţă idealistă, am ajuns la a considera magnetismul erotic drept suportul nostru insurecţional cel mai valid.].13
Altfel spus: libido–charismă–revoluţie. Dar trecând totul prin suprarealism, un fel de constantă universală, fundamentul absolut, sine qua non, a tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla, pentru că este momentul să intre în acţiune şi hazardul obiectiv: „Le hasard objectif constitue pour nous le moyen le plus terrible pour trouver les aspects relatifs-absolus de la réalité, dans ses côtés favorables, et seul il nous offre sans cesse les possibilités de découvrir les contradiçtions de la société divisée en classes“ [Hazardul obiectiv constituie pentru noi mijlocul cel mai grozav pentru a ajunge la aspectele relativ-absolute ale realităţii, în părţile ei favorabile, şi singur ne oferă fără încetare posibilitatea de a descoperi contradicţiile societăţii împărţite în clase.]. Pentru a se întoarce, ca într-un circulus in probando (sau petitio principii sau, mai simplu, cerc vicios), la suprarealism, panaceul problemelor proletariatului şi ale umanităţii: „Le hasard objectif nous conduit à voir dans l‘amour, la méthode générale révolutionnaire propre au surréalisme“ [Hazardul obiectiv ne determină să vedem în dragoste metoda generală revoluţionară proprie suprarealismului].14
Dragostea şi… revoluţia
Conceptul de „hazard obiectiv“, invocat de cei doi, a fost lansat de André Breton făcând apel la un citat apocrif din Engels şi tratat în cadrul a trei scrieri importante pentru suprarealişti, scrieri cu caracter autobiografic-programatic, Nadja (1928), Les Vases communicants (1932) şi L’Amour fou (1938). Aşa cum îl dezvoltă Breton, conceptul aparţinându-i, „hazardul obiectiv“ prezintă caracteristicile subiectivităţii uimite şi purtătoare de reflecţie estetizantă. Neavând – putem continua – puncte comune cu armătura fizico-matematică şi, eventual, filosofică cu care operează lumea ştiinţifică, unde, de fapt, hazardul nici nu există efectiv, el fiind o chestiune de concurs al unor factori infinitezimali sau inexplorabili la momentul respectiv, altfel spus, rămaşi necunoscuţi încă. Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii au făcut ca noţiunea de hazard să tindă asimptotic către zero, astfel încât, inclusiv la nivelul cuantic al materiei, acolo unde legile determinismului „clasic“ par a nu avea aplicare, hazardul să capete valenţe particulare şi să constituie doar un prag de depăşit al cunoaşterii, aşadar, în ciuda părerilor unor savanţi mai de pe la începuturi, principiul cauzalităţii să fie recunoscut drept implicit. Aşa încât, oricât de bine şi de seducător ar suna expresia „hazard obiectiv“, oricât de mult s-ar fi investit Gherasim Luca în ilustrarea ei, avem de-a face cu ceva ce îi aparţine lui Breton, ceilalţi doar încercând să îl imite, să îl urmeze ca nişte discipoli zeloşi, uneori din sentimentul că participă la ceva măreţ şi definitiv. Fertil, într-o anumită măsură, din punct de vedere literar în opera lui André Breton, pentru care hazardul avea un sens în coincidenţele lui, „hazardul obiectiv“ nu trece pragul idiomatic, în ciuda fulminantei lui cariere şi a religiozităţii fervente cu care şi astăzi devoţii suprarealismului îl pronunţă ca pe o formulă magică, în varii contexte.15
Suprarealismul, uzând din plin de dragoste sub toate formele ei, va salva, aşadar, lumea, iar imperativul nu mai suportă, în anul 1945, amânare, natura – li se pare celor doi revoluţionari –, mişcându-se prea încet: „Nous nous opposons à la passivité manifestée jusqu’à présent envers la nature, à l’admiration cachée qu’elle a inspiré aux mouvements révolutionnaires, car la lenteur des lois naturelles provoque notre impatience. Nous ne pouvons accepter non plus la biologie humaine qui réfléchit la nature dans ses côtés les plus avancés, les axiomes cellulaires qui nous entourent et qui aboutissent fatalement à la mort, contrariant nos désirs révolutionnaires et maintenant en nous une tension ambivalente, entre la vie et son contraire.“ [Ne opunem pasivităţii manifestate până acum în privinţa naturii, admiraţiei ascunse pe care aceasta a inspirat-o mişcărilor revoluţionare, pentru că tocmai lentoarea legilor naturii ne provoacă nerăbdarea. Nu putem accepta nici biologia umană, care reflectă natura în părţile ei cele mai avansate, axiomele celulare care ne înconjoară şi care sfârşesc fatalmente în moarte, contravenind dorinţelor noastre revoluţionare şi întreţinând în noi o tensiune ambivalentă între viaţă şi contrariul ei].16 Cât materialism dialectic şi istoric este aici, se poate lesne vedea (mă rog, pentru cine cunoaşte această teorie!). Cu toate că – e drept, mai rar, un sâmbure de raţionalism se face simţit şi în Dialectique…: „I.a puissance destructrice de l’amour envers tout ordre établi contient et dépasse les besoins révolutionnaires de notre époque“. [Puterea distructivă a dragostei faţă de orice ordine prestabilită conţine şi depăşeşte nevoile revoluţionare ale epocii noastre.]17 Raţionalismul acesta nu este al bunului simţ care spune că dragostea, în manifestările ei excesive uneori, poate trece în celalalt versant, al urii, cum ştia Julius Evola,18 că dragostea poate să ducă şi la disoluţie, la destructurare, la nefericire, cum ştiu toate popoarele şi mai toţi artiştii, ci mai curând unul legat de conştientizarea legii dialectice a negării negaţiei. Dacă, desigur, se poate discuta despre un raţionalism şi nu avem numai o formulă exaltată, de retorică revoluţionară, care transformă în ameninţare şi în promisiune a triumfului orice element puternic pe care simte sau socoteşte că îl are de partea sa.19
Dar chiar şi dragostea prezintă riscuri pentru cei doi cathari ai suprarealismului: „Les douloureuses défaites dans l‘amour, défaites teintées toutes de l‘idéalisme romantique et de l‘incapacité humaine à s‘objectiviser, trouvent leur première image dans la fixité mnésique de la mère et dans la persistance du double primitif que nous portons en nous.“20 Înfrângerile dureroase în dragoste, înfrângeri afectate de idealismul romantic şi de incapacitatea umană de a se obiectiviza, îşi găsesc prima imagine în fixitatea mnezică a mamei şi în persistenţa dublului primitiv pe care îl purtăm în noi. Din acest motiv, dragostea însăşi trebuie supusă procesului revoluţionar, devenind şi subiect, şi mijloc al revoluţiei: „La transformation qualitative de l‘amour en une méthode générale de révolution et la possibilité de dépasser, par un bond formidable, l‘image inconsciente de l‘amour, sont empêchées par cette défaite théorique primordiale, que la position oedipienne entretient en nous.“ [Transformarea calitativă a dragostei într-o metodă generală a revoluţiei şi posibilitatea de a depăşi, printr-un salt formidabil, imaginea inconştientă a ei, sunt împiedicate de acest eşec teoretic primordial pe care îl întreţine în noi poziţia oedipiană.]
Cum se observă, Luca îşi transferă aici nu numai preocupările experimentale, tehnice în materie artistică, dar şi obsesiile care vor constitui doctrine literare pentru scrierile sale, între care aceea a dezvoltării non-oedipiene, adică eliberate de complexul oedipian, a fiinţei umane. Nimic nou, şi Breton uza de propriile obsesii. Nu insist asupra acestui aspect al complexului non-oedipian, el fiind lămurit cu asupra de măsură de către monografiştii şi interpreţii operei lui Luca, remarc doar că impulsul lui revoluţionar vizează însăşi fundamentele fiinţei umane, aşa cum erau percepute la acea ora de tânărul care se vede că citise foarte mult, ca şi Trost, de altfel, dar fiind destul de departe de o formaţie ştiinţifică cât de cât solidă.
Oricum, totul alunecă mai departe în iraţionalitate,21 continuând, prin enumerarea metodelor şi procedeelor ce vor duce la revoluţionarea societăţii şi la împlinirea idealurilor suprarealismului ca doctrină şi praxis revoluţionar, să aglomereze elemente coerente doar în cadrul determinismului universal: „Utilisant des procédés pathologiques (échographie, stéréotypie), et mettant à la portée du fonctionnement réel de la pensée des appareils mécaniques, tels le pantographe et la machine à couper le papier (la pantographie, la cubomanie), nous essayons de surmonter la froideur de la causalité universelle.“22 Prin urmare, cu ecograful, cu pantograful, cu maşina de tăiat hârtii spre marea revoluţie! La pantographie şi la cubomanie23 constituie, cum se vede, susţinerea elementului foarte personal, integrarea propriei metode artistice în şirul tehnicilor sau tehnologiilor timpului – altfel, cunoscute la nivel mondial –, destinate, în viziunea lor, să schimbe lumea. Marx spune, în celebra Teză a 11-a despre Feuerbach: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.“24 Aici nu e vorba decât de simple tehnici care au legătură cu grafismul, ceea ce denotă amatorismul în privinţa informaţiei ştiinţifice, eclectismul superficial, oarecum infantil, al celor doi, în ciuda evidentei lor inteligenţe.
Acest eclectism, extrem inflamat, infuzează cam în toate articulaţiile Dialectica dialecticii. Cineva şi-ar putea pune o întrebare legată de stabilirea concretă a participării fiecăruia dintre cei doi la redactarea manifestului Dialecticii… Nu constituie astfel de arheologie a textului – ceea ce ar presupune o analiză lexicală şi stilistică amănunţită, comparaţii meticuloase cu textele anterioare şi ulterioare ale fiecăruia dintre ei – obiectul studiului de faţă. Ipoteza mea, în acest caz, este că partea iniţială este influenţată în cea mai mare parte de Trost, ceva mai „filosof“, cea finală, cu referirile la magie şi la rolul visului, la deturnarea simţurilor, la conceptul de non-edipianism, de Gherasim Luca. În unele pasaje, pare că autorii contribuie într-o măsură comparabilă, reflexele unuia şi obsesiile celuilalt împletindu-se într-o ţesătură delirantă, de un amatorism pueril şi entuziast: „Nous sommes, subjectivement-objectivement, d‘accord avec les découvertes qui exercent sur nous une fascinante attraction, telles que la géometrie non-euclidienne, la quatrième dimension, les mouvements browniens, les quanta et l‘espace-temps, de même qsie nous sommes partiellement d‘accord avec la biologie non-pasteurienne, représentée par la position héraclitéenne de l‘homéopathie. Nous espérons voir se rapprocher, d‘une manière concrètement active, ces recherches scientifiques, assurément trop particulières pour être complètement justes, et nous tentons de trouver les moyens délirants nécessaires à un pareil rapprochement, dans le matérialisme foudroyant et maléfique de la magie noire. […] Encore séparés les uns des autres, nous songeons à l‘accord secret qui doit exister entre le rêve et la quatrième dimension, entre la luxure et les mouve¬ments browniens, entre le regard hypnotique de l‘amour et l‘espace-temps.“ [Suntem, subiectiv-obiectiv, în acord cu descoperirile care exercită asupra noastră o atracţie fascinantă, cum ar fi geometria non-euclidiană, a patra dimensiune, mişcările browniene, cuantele şi spaţiul-timp, la fel cum suntem de acord parţial cu biologia non-pasteuriană, reprezentată de poziţia heracliteană a homeopatiei. Sperăm să vedem conciliate, într-un mod concret activ, aceste cercetări ştiinţifice, fără îndoială prea particulare pentru a fi complet corecte şi încercăm să găsim mijloacele delirante necesare pentru o asemenea apropiere, în materialismul teribil şi malefic al magiei negre. […] Încă separaţi unul de celălalt, ne gândim la acordul secret care trebuie să existe între vis şi a patra dimensiune, între poftă şi mişcări browniene, între privirea hipnotică a iubirii şi spaţiul-timp.]25 Ca să spunem lucrurilor pe nume, un galimatias cu pretenţii de a regla mersul lumii. Fiecare dintre elementele care ţin de descoperirile sau metodele ştiinţifice integrate în discursul de un perfect suprarealism luat în sine al celor doi este inserat parcă în virtutea unui mecanism al dicteului automat., altfel, între ele, inclusiv mecanica „non-newtoniană“ invocată de Luca în „Cubomanies et objets“, din catalogul expoziţiei din ianuarie 1945, realizată la Bucureşti împreună cu Trost26. E greu de ştiut cum putea mecanica de inspiraţie einsteiniană (folosesc numele lui Einstein, ca fiind cel mai cunoscut reprezentant al acestei direcţii care a înnoit fizica) să influenţeze în mod matematic, fizic metodele suprarealismului, cât despre misterioasa, magica „a patra dimensiune“, ea nu este alta decât timpul, legat tot de aceeaşi mecanică, dar cei doi sunt, din nou, victimele informaţiei după ureche. Desigur că mai apoi literatura, mai ales cea de anticipaţie, a exploatat copios resursele oferite de posibilitatea jocurilor temporale, dar acestea nu sunt, deocamdată, în anii ’30, în aria suprarealismului (iar Trost şi Luca sunt, în privinţa informaţiei, cum singuri o mărturisesc chiar din debutul manifestului lui, încă în deceniul a patrulea al secolului al XX-lea, deşi manifestul lor apare în 1845), decât vorbe ditirambice şi proiecte fantasmagorice. Cât despre ecografie, pantografie şi altele, cititorul poate să judece singur.
De fapt, toate modificările de paradigmă pe care le aduc ştiinţele de graniţă ale timpului, reevaluarea din perspectivă mai pragmatică a contribuţiilor lui Riemann în privinţa spaţiilor cu mai multe dimensiuni, ca şi ale lui Lobacevski şi Bolyai, teoriile şi ecuaţiile lui Max Planck, Louis de Broglie, Albert Einstein în mecanica particulelor şi în cosmologie, modificarea însăşi a ideii de ordine temporală şi de structură a spaţiului au avut consecinţe, mai mult sau mai puţin directe, prin mentalitatea în schimbare în privinţa perceperii lumii, prin investigaţiile din ce în ce mai fructuoase asupra psihismului uman şi a bazelor lui fiziologice, ba chiar şi prin noua mitologie psihanalitică. Suprarealismul e mai curând beneficiarul, decât provocatorul acestor modificări, chiar dacă se consideră că după suprarealişti viziunea noastră, percepţia noastră asupra literaturii s-a schimbat. Până la urmă, suprarealismul a făcut parte din spiritul timpului, din această mişcare a re-gândirii omului şi a lumii, iar manifestul lui Luca şi Trost spune, chiar fără să o intenţioneze, tocmai faptul că suprarealismul preia ceva din influenţa asupra gândirii a cuceririlor ştiinţifice, în felul acesta folosindu-se de ele şi nu determinându-le.
Între personal şi universal
De observat, încă o dată, că fiecare dintre cei doi încerca să absolutizeze propriile experimente, pentru a le da drept de funcţionare în sfera suprarealismului, pentru a le acredita internaţional. Orgoliu şi naivitate şi, fără îndoială, poză, ceea ce este tipic, de altfel, pentru avangardişti, mai întâi, iar apoi pentru suprarealişti. Binomul introspecţie–extrovertire face parte din profilul suprarealiştilor. Descrierea stărilor interioare este făcută publică, utilizând accente sonore şi afectând o anumită infatuare. Ei vor să surprindă în modul cel mai spectaculos. Relaţia lor cu psihanaliza, atât din punctul de vedere al autoscopiei, cât şi din acela al dezvăluirii pentru ceilalţi, chiar îmbrăcând procedee artistice, conduce la aceeaşi relaţie histrionică cu publicul. Mai toţi scriitorii şi artiştii avangardei şi ai suprarealismlui au avut o înclinaţie funciară către teribilism, către cabotinism. Să nu se uite că mişcarea Dada a luat naştere într-un cabaret, cu un spectacol care atinge teatrul, improvizaţia, happening-ul şi că nu o dată dadaiştii şi suprarealiştii s-au manifestat scandalos. Este o proiectare dinspre înăuntru spre înafară, cu pretenţia de unicitate universalizată. Însuşirea de către devoţi, chiar între cei de azi, a acestei mentalităţi, fie la nivel de imitaţie, fie interiorizată necritic, este o dovadă că se regăseau sau doreau să se regăsească în confesiunile cu pretenţii mantrice ale acestor maeştri cu psihologie de adolescenţi. E ceva spirit de religiozitate în aceasta, spirit, de altfel, recunoscut mişcării suprarealiste.
D. Trost era iniţiatorul şi promotorul aşa-numitei „grafomanii entopice“, o metodă de a desena folosind, socotea el, resursele subconştientului. Metoda consta în a identifica pe o foaie de hârtie albă acele locuri sau puncte care se prezentau ca imperfecţiuni sau impurităţi rămase de la fabricaţie şi de a le uni prin linii. Desenul rezulta din ansamblul acestor linii. Un fel de test Rorschach, unde de fapt, subconştientul sau inconştientul nu joacă vreun rol decât în interpretarea desenului rezultat.27
Luca se prevala, pe lângă non-oedipianism, de cubomanie. „Practic, cubomania este obţinută prin decupări şi recompuneri aleatorii sau nu a unor reproduceri după picturi de maeştri din secolele trecute. Spre deosebire de metoda colajului, care constă în asamblarea de materii diferite, cubomania operează pe un singur obiect. Dar, la fel ca şi colajul, ea intervine în timpul liniar şi perturbă unitatea dată a obiectului.“ descrie metoda, mai bine decât a făcut-o inventatorul ei, Petre Răileanu, unul dintre cei mai fini şi mai avizaţi monografi ai autorului Vampirului pasiv.28 Că să simplificăm lucrurile, numele de cubomanie este originat în acela de cubism, iar tehnica este, de fapt, tot de inspiraţie cubistă, tehnica nefiind aceea a picturii sau a sculpturii, ci a colajului, adică o întoarcere la principiul dadaismului de a reasambla materialul, într-o nouă ordine sau structură, după ce a fost descompus.
Revenind la întrebarea din debutul acestor rânduri, anume aceea dacă Trost şi Luca au făcut literatură sau filosofie, se poate spune că nu au făcut nici una, nici alta, ci au făcut pur şi simplu ideologie, adică mai puţin decât oricare dintre cele două. Dialectique de la dialectique este un cocktail de concepte filosofice şi ştiinţifice, de lozinci revoluţionare marxiste, de retorică sonoră, nu de puţine ori abracadabrantă, cu o recuzită lexicală aproape gotică (a se vede finalul, pe care nu îl mai reproduc aici) într-o singură expresie, o mostră de suprarealism. Şi nimic mai mult.
Dar acest travaliu la manifest, ideile lui, chiar aşa cum se înfăţişează, cu tot eclectismul lor pompos, vor avea consecinţe mai târziu, pentru Luca, în orice caz, pentru că ataşamentul lui de tinereţe faţă de materialismul dialectic se va răsfrânge în chip fericit în opera lui. Dacă suprarealismul a dat vreo capodoperă, atunci aceasta este „Passionnément“, de Ghersim Luca, unde tensiunea ontică a limbajului este un succedaneu al devenirii omului şi, chiar, a înseşi realităţii, a marii realităţi a Universului.
A motiva, aşa cum o fac cei care evită din răsputeri să discute despre angajamentul comunist al lui Gherasim Luca, făcând o confuzie impardonabilă între condiţia de membru la unei formaţiuni politice pe care, până la urmă, poetul o va şi părăsi, întrucât comunismul lui (ca şi al celor mai mulţi dintre avangardişti şi suprarealişti) şi al comuniştilor înregimentaţi în partidele respective din Internaţională, nu mai erau compatibile (ceea ce nu anulează originea marxistă a tuturor orientărilor lor), sub cuvânt că poemul trebuie înţeles din perspectivă esoterică este un argument a cărui acoperire, la o examinare atentă, se dovedeşte prea puţin însemnată. Alchimia nu se exclude, dintre ştiinţele esoterice, dar ar fi o soluţie prea simplistă şi, mai ales, superficială şi neavizată. „Passionnément“ contrazice doctrina alchimică, ordinea procedeelor de trecere de la nigredo la albedo, de la solve la coagula, pentru că în celebrul poem ecuaţia are ordinea coagula et solve. Mai degrabă trebuie să admitem doar o influenţă dinspre alchimie (majoritatea suprarealiştilor s-au interesat de alchimie, însă nu e locul aici să dezvolt această direcţie), dar nu o ilustrare a principiilor alchimice în ordinea lor care să ducă la triumful Marii Opere. Pentru că aici Marea Operă se distruge, o dată atinsă. Ceea ce e dialectică, e negare a negaţiei, e ciclul universal, iar nu triumful definitiv al ordinii asupra dezordinii, al materiei superioare asupra celei inferioare, a spiritualului asupra amorfului, mineralului.
Dar despre dialectica din „Passionnémment“ am tratat pe larg cu mulţi ani în urmă, cu ocazia comemorării a unui deceniu de la dispariţia tragică a poetului (v. „Observator cultural“, nr. 212, 16 martie 2004). Ceea ce rămâne este acest drum paradoxal, aparent, de la ditirambii specifici unui militantism inflamat şi pueril din Dialectique de la dialectique la o operă ce a marcat fundamental poezia secolului al XX-lea şi continuă să o facă.
1 V. André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Texte revu par les membres et correspondants de la Société Française de Philosophie et publié avec leurs corrections et observations, Avant-propos de René Poirier, Quadrige/Presses Universitaires de France, Paris, 2002, pp. 225-228.
2 Faţă de manifestele lui André Breton, cu note marcat personale, mai ales primul, din 1924, cu relatări ale unor experienţe de viaţă şi psihice proprii, cel al lui Trost şi Luca menţine un ton de generalitate, ca şi cum ar fi exponenţii unei mişcări puternice şi nu doar doi tineri exaltaţi, care propun o seamă de idei şi de modalităţi de a le îndeplini.
3 Să nu uităm că Gherasim Luca a fost, o perioadă, membru al Partidului Comunist Român, că a participat la acţiuni în ţară şi în Franţa din dispoziţiile conducerii acestuia şi mai ales că a colaborat, între altele, la revista „Cuvântul liber“, unde a susţinut, alături de Paul Păun, ideea unei „poezii proletare“. Într-o serie de articole din 1935, Luca vorbeşte despre o „poezie-educaţie animată a muncitorimii“ şi despre faptul că aceasta are menirea să „presimtă şi să profetizeze o nouă cultură de proporţii şi cu posibilităţi mult mai largi, mai aprofundate, mai grele“. (Gherasim Luca, „Cultură şi poezie“, în „Cuvântul liber“, 1 iunie 1935 şi „Sensul unei mişcări poetice“ în „Cuvântul liber“, 18 mai 1935 (apud Petre Răileanu, Gherasim Luca. Poezie – ontofonie. Urmat de Gherasim Luca este o femeie, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019, p. 71). A se vedea şi Iulian Toma, „Surréalisme et «littérature prolétarienne». Position de Gherasim Luca“, „Loxias“, 26, 2009, la http://revel.unice.fr/loxias/index.html?id=2980.
4 Gherasim Luca et Trost, Dialectique de la dialectique. Message adressé au mouvement surréaliste international, S/Surrealisme, Bucarest, 1945, pp. 7-8. [Traducerea citatelor îmi aparţine, n.m., R.V.].
5 A se vedea Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, traducere din engleză de Luana Schidu, ediţia a doua, revizuită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, passim.
6 Expresie împrumutată de la André Breton („le petit système d’avilissement et de crétinisation en vigueur“ [micul sistem de înjosire şi cretinizare în vigoare] – Second manifeste du surréalisme, în Oeuvres complètes, I, Édition établie par Marguerite Bonnet avec, pour ce volume, la collaboration de Philippe Bernier, Etienne-Alain Hubert et José Pierre, NRF Gallimard, Paris, 1988, p. 781).
7 Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 7.
8 Ibidem, p. 8.
9 Manifestul Partidului Comunist, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 479.
10 Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 11. Să vedem cum se exprimau Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist: „Aristocraţiei nu-i rămânea decât lupta literară. Dar chiar şi în domeniul literaturii, vechea frazeologie de pe timpul Restauraţiei devenise imposibilă. Pentru a-şi câştiga simpatii, aristocraţia trebuia să-şi dea aerul că face abstracţie de interesele ei şi că-şi formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea îşi procura astfel o satisfacţie în a cânta cuplete satirice la adresa noului ei stăpân şi în a-i şopti la ureche prorociri mai mult sau mai puţin sinistre. In felul acesta a luat naştere socialismul feudal, amestec de tânguială şi de batjocură, de ecou al trecutului şi de ameninţare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală şi distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înţelege mersul istoriei moderne. Aristocraţii fluturau ca drapel traista de cerşetor a proletariatului pentru a strânge în urma lor poporul. Dar de câte ori poporul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale şi se împrăştia râzând în hohote, fără respect. (Manifestul…, în op. cit., p 489). Este dincolo de îndoială că lectura acestui text, alături de cele ale lui Breton, fusese intens asimilată de cei doi. Filiaţia pare a se înfăţişa astfel: Marx şi Engels – Breton – Trost şi Luca.
11 Ibidem, p. 18.
12 Ibid., p.14.
13 Ibid, p. 15.
14 Ibid, p. 18.
15 Conceptul lui Gherasim Luca de „objet objectivement offert“ (v. pentru detalii, Gherasim Luca, Manuscrit facsimilé, Le Vampire passif/ Vampirul pasiv, Une édition presenté par/ O ediţie prezentată de Petre Răileanu, Nicolae Tzone, Editura Vinea, Bucureşti, 2016), la o analiză în momentul actual, când se cunosc atâtea despre subconştient, îmi pare mai mult decât o formulă artistică de un anumit succes – sonoritatea jucând un rol covârşitor –, ci una având fundamente în realitatea obiectivă, biologică a funcţionării creierului uman, în asocierile pe care acesta le face, dincolo de raţiunea controlată. Ca să iau un exemplu: disecând mobilul asocierii Elenei cu „o bilă în care sunt înfipte nişte ţinte“ (subl. în text, n.m., R.V.), Gherasim Luca nu face, de fapt, prin descrierea mobilurilor interioare şi a condiţiilor exterioare ale actului său, prin apelul la psihanaliza de tip freudian, decât să elimine orice urmă de hazard din alegerea lui de a oferi acest obiect Elenei, ceea ce trimite în sfera expresiilor „pure“, afirmaţia: „La necesitatea de a-i oferi bila dar nu exhibiţionist intervine cauzalitatea externă a absenţei Elenei care dă hazardului o dublă obiectivitate“ (Gherasim Luca, op. cit., p. 335), afirmaţie ce se înfăţişează ca fiind contradictorie la modul perfect, întrucât cei doi termeni, hazard şi cauzalitate, par a se anihila reciproc, precum două particule elementare în coliziune, rezultând, aici, un nonsens.
Pe de altă parte, ideea şi practica „obiectului oferit obiectiv“ patentată de Luca s-ar situa în prelungirea „hazardului obiectiv“, ca o ilustrare a acestuia, fiind, la o privire mai atentă, un joc al interacţiunilor între nivelul subconştient şi nivelul conştient. Cu alte cuvinte, acţionând, artistul se plasează în unghiul de perspectivă al subconştientului, numind şi totodată teoretizând, analizând, conceptualizând, perspectiva va aparţine conştientului. Deocamdată, la epoca Vampirului pasiv, Luca ia act, cu fervoarea ce însoţeşte o descoperire, de fenomenul clivajelor, trecerilor discrete, contiguităţilor între cele două zone, cu reflex în realitatea palpabilă, obiectivă, abia mai târziu va fi în măsură să dea expresie în aria limbajului poetic, acestor transformări de stare, inventând formula din „Passionnément“ şi din celelalte poeme.
16 Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 19).
17 Ibidem, p. 18.
18 V. Julius Evola, Metafizica sexului, Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini, Traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
19 Pasajul acesta îmi apare, de fapt, ca destul de neclar, obscur din punct de vedere filosofic, dacă se poate vorbi de aşa-ceva în mijlocul atâtor contradicţii, naivităţi şi aporii. Lecţiunea lui poate merge fie în sensul că puterea distructivă a dragostei este suficientă pentru necesităţile luptei revoluţionare, pentru a aduce victoria, pentru a provoca schimbările de care este nevoie, ba ar fi, chiar, cu mult peste aceste nevoi calculate sau calculabile într-un mod care nu se poate înţelege decât din perspectiva unei retorici menite să dea curaj celor angajaţi într-o luptă, demoralizându-l, în acelaşi timp, pe inamic, ori că tocmai prin forţa ei suficientă, dragostea ajunge să provoace depăşirea situaţiei istorice, să se realizeze saltul dialectic spre o nouă formaţiune socială („depăşire“ este, cu acest sens, un termen aparţinând jargonului propagandei de tip marxist). În fine, semnalez neclaritatea, sperând că nu cad, prin consideraţiile derivate din întrebările pe care le suscită, în păcatul suprainterpretării. Încerc, deci, să nu imprim o notă prea speculativă comentariului.
20 Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 21.
21 Deşi semnele sunt marcate de la primele pagini. Revoltaţi împotriva celor care preiau mecanic schemele şi tehnicile suprarealismului, trivializându-l, demonetizându-l, semnatarii manifestului avertizează: „Seule une nécessité objective complète peut justifier l‘emploi d‘une technique surréaliste après sa découverte, tels une manie ou un état de suggestion hystérique.“ [Numai o necesitate obiectivă completă poate justifica utilizarea unei tehnici suprarealiste, o dată descoperită, precum o manie sau o isterie.]. – Op. cit., p. 8.
22 Ibidem, p. 28.
23 Luca publica în acelaşi an 1945, Inventatorul iubirii urmat de Parcurg imposibilul şi de Moartea Moartă, (ilustrat cu cinci cubomanii nonoedipiene) la Editura Negaţia Negaţiei, iar D. Trost avea probabil în pregătire la momentul respectiv La connaissance des temps. Avec un frontispice et sept pantographies [Cunoaşterea timpurilor. Cu un frontispiciu şi şapte pantografii], care urma să apară la Bucureşti, la Imprimeria Independentă, în Colecţia suprarealistă, în 1946, aşadar, un an mai târziu.
24 Karl Marx, „Teze despre Feuerbach“, în Karl Marx, Friedrich Engels. Opere, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 577.
25 Gherasim Luca et Trost, p. 27.
26 Gherasim Luca/ Trost, Presentation de graphies colorées, de cubomanies et d‘objets (Bucarest, Sala Brezoianu, 7 janvier-28 janvier 1945.
27 Ea apare ilustrată în Vision dans le cristal. Oniromancie obsessionnelle. [Bucarest], Éditions de l‘oubli, 1945.
28 Petre Răileanu, op. cit., p. 239.
