Raluca Faraon – Cineva ca mine

R

Cineva ca mine sau despre ironie şi paradox livresc în poezia Emiliei Poenaru-Moldovan

Emilia Poenaru-Moldovan este o poetă matură, care şi-a asumat pe deplin statutul de truditor în ale scrisului: evită experimentul gratuit, dar este atentă la mersul timpului, la tendinţele (mai mult sau mai puţin inspirate) ale poeziei actuale. Drept pentru care inserează subtil în pliurile creaţiei lirice (analizabilă, convenţional, sub aspect stilistic, tematic etc.), anumite rezerve (legitime) în ceea ce priveşte declinarea autorităţii auctoriale de a fi responsabilă de viziune conştientă a „operei finite“. Emilia are un „control“ cultural al creaţiei sale, pe care nu o investeşte cu deferenţa de a „spune“ un adevăr, ci cu ironia de a pune sub semnul întrebării chiar propriile „adevăruri“, care ar putea să iasă în relief la o lectură grăbită. Automistificarea de acest gen nu derutează, dimpotrivă, dezvăluie un autor serios, care caută autenticitatea poeziei.

Volumul de versuri Cineva ca mine, apărut în 2019, la Editura Colorama, trădează un fin şi ironic observator al naturii umane, capabil de a se detaşa de robia unei priviri accentuat descendente (dinspre lume înspre sine), firească unei mărturisiri lirice, pentru ca, din poziţia unui bun cunoscător al literaturii, să încerce a problematiza (fără formalismul tipic şi recognoscibil al instrumentarului postmodern) statutul poeziei în postmodernism. O face, repet, fără a uza de clişeele postmodernismului (sunt accente ludice/ ironice, intertextualitate, aluzii culturale, inserţii de versuri în limbi străine în volum, dar insuficiente pentru apartenenţa formală), ci, mai degrabă, întinzând capcane cititorului despre substanţa postmodernismului, care ar trimite spre scindare/ schizofrenie, aşa cum au sugerat, încă din anii 70 ai secolului trecut, teoreticieni ca Ihab Hassan sau Deleuze&Guattari.

Să mă explic. Titlul e o capcană literară abilă. Orizontul de aşteptare s-ar îndrepta, neatent, înspre mai multe direcţii de receptare, corecte şi incorecte, în acelaşi timp (paradoxul şi joaca savantă cu lectorul sunt, însă, şi acestea, tuşe postmoderniste, dar de substanţă). Aşadar, cineva ca mine. Volumul ar trebui să se configureze, într-un anume sens, pe tulpina conceptului de identitate, să zicem, într-un sens general, identitate feminină, într-un sens particular. Nu-i bai, autoarea se fereşte de biografism sau îl destabilizează voit de-a lungul volumului. Ar putea fi, dacă citim grăbit şi cu prejudecăţi, o mărturisire a unei femei lucide, care-şi asumă povara anilor, a singurătăţii, a privirii parcimonioase a Celuilalt. Mai tânăr, mai nedrept (dacă nu chiar varianta mai tânără a eului liric, într-un proces de ieşire din matcă, nu ca o dedublare, ci ca o schizoidie, întrucât pierderea identităţii se face în oglindă, obiectivarea Privirii realizându-se prin intermediul Obiectului: căştile): „părul rar şi roşcat/ pielea capului roşcată/ trei bigudiuri/ ochii pe vremuri verzi/ acum apă tulbure/ un gât presărat cu pistrui/ […] buza de jos ca o prună uscată/ […] ajunge m-am uscat/ şi în oglindă nu mai era părul lung întunecat/ trei bigudiuri purpurii/ ţâşneau de sub cască/ […] căştile s-au întors să privească/ cum fără eforturi dreaptă ieşea ea/ ieşeam eu“ (Sub cască). Acest poem este foarte important, prin finalul magistral, pentru că e o cheie de lectură nu pentru cititorii avizaţi, ci pentru cei care ar putea cădea în ispita de a asocia emoţiile transmise de o instanţă mărturisitoare feminină celor presupuse ca aparţinând autoarei poeziei. Cineva ca mine: dar nu eu! Cineva – nu contează nici măcar dacă e femeie sau bărbat (în poezia Bumerang, poemul se adresează creatorului pe care îl numeşte „laş nenorocit“!), tânăr sau bătrân – care vede, simte, se mărturiseşte lucid şi sensibil, deopotrivă, de-a lungul volumului.

În altă ordine de idei, pare că în actul scrierii, dincolo de autenticitatea trăirii, ar exista încercarea de demitizare a canonului de receptare a poeziei scrise din perspectivă „feminină“. Evident, literatura nu are gen şi nu e cazul unei teoretizări în acest sens. Dar volumul nu trebuie să se adreseze unui lector specializat în hermeneutică literară. Şi în acest sens, se presupune că autoarea l-ar avertiza pe cititor să nu se încreadă în instinctul de a căuta un corespondent între „identitatea“ celei care se mărturiseşte (asta şi pentru că, pe ici, pe acolo, mai există câte o poezie cu joc de rol, precum Cazarma 90, ce spulberă orice afiliere la confortabila asumare a unui monolog confesiv convenţional) şi „identitatea“ autorului de drept. Şi pentru ca ambiguitatea de sorginte postmodernă să fie şi mai accentuată, e suficient să analizăm paradoxul pe care îl provoacă derularea primelor două mottouri (s. n.). Cel al volumului promite o iradiere a eului poetic spre cupola generoasă a sufletului, în general, cu asumarea unui subiectivism total: „Astăzi cânt despre mine;/ Şi-n ceea ce zic despre mine vă puteţi încrede,/ Pentru că fiecare atom al meu este şi al vostru“ (Walt Whitman – Cântec despre mine). Dar cel al primei părţi – Scrisori sclipitoare de frumuseţe – desfide dezideratul subiectivităţii, configurând spaţiul absenţei, al confuziei identitare: „Nu e lângă mine cine aş fi vrut să fie/ Nici speranţe nu am/ că va veni/ Îmi torn din vinul roşu/ Singur paharul meu pe masă/ Spunând adevărul“ (Traian Ştef – Prolog, Epopeea şobolanului Lose). Te-ai aştepta, după primul moto, ca subiectivitatea poeziilor Emiliei să îndrepte atenţia spre centralitatea de tip umanist: eu, poetul, „cânt“ în numele umanităţii, dau glas speranţelor şi neliniştilor omului, în general. Cineva ca mine este cel căruia mă adresez – mon semblable mon frère. Poate fi şi asta. Dar primul poem din prima secţiune a volumului aduce în prim-plan o sintagmă neliniştitoare: „un poem autist/ cu privirile îndreptate spre miezul găunos“ (La primul spasm al umbrelor). Acest calificativ îndreptăţeşte investirea cu autoritate a „paharului“ care spune adevărul, din moto, mai ales că, la un moment dat, poemul se fracturează: „poeme calcinate“ (p. 22). A nu se înţelege de aici că poezia Emiliei Poenaru-Moldovan este autistă, deşi spaţiul pe care îl creionează poemul poate fi receptat ca o heterotopie: „stau în cuvinte ca într-o ocnă“ (Cu apa coastei tale). Doar că opera propune o suspiciune nu în actul creaţiei, ci al receptării reflectării referinţei în ficţiune. Lumea e, mai degrabă, în pericol de autism sau de dispariţie. Iată: „buza sfărâmată a unui imperiu pierdut“ (p. 13); „ultimul suflu/ al acestui secol nimicit“ (p. 22); „doi Buddha uriaşi/ dinamitaţi cu indiferenţă“ (p. 25) etc. Apoi, universul ficţional, nu poezia în sine, dă semne de nelinişte: „cineva cineva/ cineva ca mine/ nu răspunde/ unei păduri bântuite“. A se remarca debitul repetitiv al cuvântului cheie, „cineva“, care seamănă cu o ecolalie, generatoare de spaimă, şi nu pot să nu remarc aluzia la O, rămâi de Eminescu, la comunicarea sublimă dintre copil şi pădure, care, aici, nu se realizează, poate pentru că, întreb şi eu ironică, precum autoarea: „Cine a fost Eminescu în poezie?“ (Exil).

Stilistic, se poate spune că poezia Emiliei este de tip minimalist, austeră chiar (în special în partea a doua a volumului – Pentapoeme). Este o poezie, în mare parte, controlată, şlefuită, dar care transmite emoţii amare, prilej de meditaţie şi chiar de speculaţie filosofică. Aş îndrăzni să afirm un paradox: sunt mai importante stilul şi ambiguitatea generală decât tematica: iubirea, natura, poezia, sacrul, moartea, sensul creaţiei artistice. Poeta este cerebrală, cinică uneori, ironică, în majoritatea situaţiilor (cu precădere în prima parte, unde predomină monologul confesiv). Ironia e subtilă, în general („amintiri ale iubirilor/ slăvite de poeţi“ – p. 31), savantă („unde sunt spiţerii de altădată… – p. 33) sau de tip parodic („iubirea incorect manevrată s-a gripat/ s-o dăm la programul rabla/ ai propus/ poate mai recuperăm ceva“ – p. 32). Autoarea aduce în faţa noastră, a cititorilor, nu numai privirea interioară, introspecţia intelectualistă (emoţiile sunt trecute prin sita raţionalizării), ci şi privirea Celuilalt, indiferent cine ar fi acesta: o ipostază a eului poetic din trecut – care, supusă introspecţiei sau simplei aduceri-aminte devine Altcineva –, alter-ego, bărbatul sau iubitul, cititorul, Ceilalţi-infernul – pp. 16, 17, 19, mai ales. Asta în prima parte, pentru că în a doua, tonul e mai echilibrat, ba chiar suspiciunile sunt discrete, se observă o seninătate care echilibrează tensiunile din prima secţiune: „cuplu indestructibil/ eu şi cititorul meu“ – p. 64.

Una peste alta, volumul recent al Emiliei Poenaru-Moldovan este o reuşită, dovedeşte maturitate artistică, autocontrol, provoacă interpretări nuanţate.

despre autor

Raluca Faraon
De Raluca Faraon

Articole recente

Categorii

Arhive

About me

Raluca Faraon

Get in touch

Quickly communicate covalent niche markets for maintainable sources. Collaboratively harness resource sucking experiences whereas cost effective meta-services.