Veronica Balaj

V

PE VIA APPIA
ÎN JOS

Pe Via Appia în jos,

îmi faci semne din ploaie tobe cereşti,

răzvrătire de voci fără nume se-apropie,trec prin mine

periculos,dincolo de pragul fricii te strig,

am aşchii în voce drumu-i răstignit printre măslini

cu trunchiuri şerpi încolăciţi frunzele pare c-au sorbit venin în loc de verdele clorofilă lumina, în convulsii,

îmi produce sete…

marea trecere e-o arşiţă, se spune ai oare şi-acolo,

vreun izvor,

vreun urcuş, o stradă,o trăsură? Pe Via Appia în jos,

prin cerească îngăduinţă am putea păşi

doar noi doi, miri cum nu s-au mai văzut din două lumi nesfârşite

care, niciodată nu s-au întâlnit Via Appia tu cum o vezi„ urcând, sau coborând?

mă fotografiez

în chip de singurătate indecentă cu inima înafară,

ochii tăi,capăt de pod în oglinzi paralele mi-ar putea alunga teama

de-a face saltul acela,fie şi dezbrăcată de alegorice dorinţi sau desculţă,uitând toţi paşii în pantofi roşii cu toc,

în pantofi marca Sabrini, Carriere, în balerini, paşi de şotron, de dans, paşi aventurieri, până la pasul nenumit

dintr-un timp secvenţial într-unul ireal.

PARABOLĂ
CU OCHI ROŞII

Cuptorul din poveste avea ochi fierbinţi găurea întunericul

şi urechi avea

in buturugi fumegânde aburul ţuguiat

ieşit din fiinţa lemnului atingea aripile heruvimilor veniţi de-a valma

din pribegie

să se încălzească /

la întrebări, nu-mi puteau răspunde din pricina şarpelui casei

tolănit parşiv între drumurile

şi vremile de sub cuptor

ce urmau să se împlinească, ticălosul,

ştia că mi-e frică venise porunca

să-mi iau cele de trebuinţă

şi să încep un nou capăt de drum prefăcuta vietate

se aciuase

în povara lucrurilor mele

scuipa pilde,semne greu de-nţeles. o fi fost secretul şoptit Evei dintâi

l-am ogoit

doar împărţind apa mea

şi pâinea mea

amăgirile continuă să mi le susure în auz la fel de nelegiut

şi din ce în ce mai răguşit până ce,

obligat

să bea soare,se zbatu otrăvit de lumină.

Vechea vatră,

e acum grădină,

toţi pomii au statura mea şi freamătul frunzelor are vocea mea

încât,nu mai ştiu, sunt eu sau ea…

MOTIV
DIN VECHEA CARTE

Iov, desigur,se putea înălţa de la durere, la cer

prin iubire

mai putea şi să moară fragmentar l-ar fi înviat poate,

cuvântul hărăzit lui

în ziua secretă a facerii lumii…

Ieşit din spirala numelui său, fără frică fără sceptru

fără trâmbiţe în glas,

Iov, singuratic, în ploaie, aseară,

mă chema

la o mărturisire istovitoare…

rece, simţii în mine, întreagă, frica primordială căutam zeci de labirinturi

unde să fac pierdute

poveştile din pricina cărora,când le-am rostit, s-au iscat războaie

unele continentale,mai ales pe seama iubirii, unde să fac nevăzute poemele care,

în chip de oglinzi rotitoare orbeau cititorii,

nicidecum nu găseam un loc pentru moştenirea cât viaţa mea şi,

pe care n-am vrut s-o dezmembrez

împărţind-o cu rubedeniile,ong-urile caritabile, deşi ar fi dat bine la cv-ul postum,

nici măcar sfinţilor care m-au protejat nimic nu le-am dat

acum, fireşte, nu -mi sar în ajutor să construiesc un adăpost în care, având resurse de laşitate

aş trăi neobservată….

Fără alternativă trec pe lângă Iov în fugă, dincolo de ploaie,

ţin strâns pământul sub picioare între marea judecată

şi poezie.

despre autor

Veronica Balaj
De Veronica Balaj

Articole recente

Categorii

Arhive

About me

Veronica Balaj

Get in touch

Quickly communicate covalent niche markets for maintainable sources. Collaboratively harness resource sucking experiences whereas cost effective meta-services.